– Era nenorocire, Axinte, nenorocire era. Dar există un Dumnezeu al trenurilor, ascultă la mine, s-a nimerit să fie taman pe câmp azi şi n-a permis să plece niciun suflet în altă lume, aia de zic unii că e mai bună. Dacă ai urgenţă de ce nu te duci la Anton? La Anton al lu` Scaiete, ăl de merge în pădure şi vorbeşte cu veveriţele de când i-a murit nevasta. Nu face el curse cu maşina până la Bucureşti? Stai în dreapta, ca boierul, nu te deranjează nimeni…
– Nu pleacă Bucureştiu`, dom` şef, tot acolo stă, n-au intrat zilele în sac.
Impiegatul scuipă într-o parte.
– Credeam că ai urgenţe. Când te întorci din capitală să vii să-mi tai lemnele. Dacă vrei, mai faci şi tu un ban. Plătesc bine, doar mă cunoşti, la mine vorba-i vorbă.
Îşi aprinse altă ţigară.
– Şi du-te la Veveriţă dacă vrei neapărat să iei bulevardele-n picioare, te transportă el la Bucureşti. O fi cam nebun, da` conduce bine, n-ajungi prin pomi cu el.

*

Când auzise că pământul se vinde bine şi că ar putea să scoată bani buni pe colţul de pădure dat din bărbat în bărbat, de câteva generaţii, Anton al lu` Scaiete (îi spuneau aşa fiindcă tac`su umblase toată viaţa cu scaieţi prinşi în turul pantalonilor, fără să-i pese de gura cârcotaşilor) râsese şi mai ceruse o ţuică. Plus un şirag de covrigi. Uscaţi de-ţi puteai rupe măselele în ei dacă nu erai atent, însă Anton se lăuda oricui avea timp să stea cu el de vorbă că e de neam bun, cu dinţi puternici, niciun doftor nu se apropie de ei.
Ce mai încolo şi-ncoace, asta era adevărat, nimeni nu-l văzuse vreodată cu falca prinsă-n basma sau văicărindu-se în drum, aşa cum făceau alţii. Destui.
– Antoane, da` dacă nu vinzi bucata de pădure atunci ce faci cu ea? îl întrebau câte unii. Că lemne de foc ai, din pădure nu poţi să tai decât cu aprobare, e a ta, da` e şi-a statului, că statul are grijă de copaci, altfel intră românul cu toporul şi pe urmă îşi muşcă buzele de necaz. Este?
Anton al lu` Scaiete gusta ţuica din cinzeacă, apoi rupea un covrig. Îl mesteca tacticos, ca şi cum s-ar fi gândit îndelung la răspunsul pe care trebuia să-l dea. Mai lua o gură de ţuică şi apoi dădea pălăria pe spate. Avea ceafa înroşită de arşiţă, iar cămaşa cadrilată – i-o adusese băiatul de la oraş, o luase nevastă-sa pentru el, dar nu-i venise şi atunci i-o făcuse cadou lu` tac`su – era udă-n spate.
– Îmi place să stau întins şi să vorbesc cu veveriţele, răspundea serios, spre mirarea celor prezenţi. De ce s-o vând? Şi veveriţele mele? Cine mai vorbeşte cu ele? Numa` la bani vă gândiţi, ai dracului să fiţi voi, nu vă săturaţi niciodată…
De la o vreme începuseră să-l strige unii Veveriţă, dar lui nu-i pasă nici cât negru sub unghie.
Anton al lu` Scaiete mergea în colţul lui de pădure, în fiecare zi, se întindea pe spate şi vorbea. L-a văzut cineva, odată, şi la cârciumă a râs de el, cică vorbea al lu` Scaiete singur, s-a tâmpit.
Dar el vorbea cu veveriţele, fiindcă îi erau tare dragi de când nu mai avea picior de muiere prin bătătură (grăbită ca toate muierile de la ţară, vrusese să ajungă prima şi în cer, să nu cumva să găsească omu` ei norii nescuturaţi) şi tocmai de-aia n-ar fi vândut bucata de pădure nici pentru încă jumătate de viaţă. Uneori, câte o veveriţă îi vorbea cu glasul muierii moarte, dar asta n-o mai spunea la nimeni, prea ar fi părut gogonată l-ar fi arătat lumea cu degetul pe uliţe…

*

Moşu` ridică nasul în aer şi adulmecă. Adia un vânticel călduţ, dar vârfurile copacilor începeau să se clatine, iar înspre nord, departe, cerul se înnegura abia perceptibil.
– Poate plouă, murmură Axinte, lăsând traista să cadă pe unul dintre scaunele roşii de plastic care erau aliniate lângă zidul jupuit al clădirii feroviare, prinse în holşuruburi pe o bară metalică…
Erau jupuite, unele pline de găuri, ca şi cum cineva nu ar mai fi avut altceva mai bun de făcut decât să le tortureze cu o şurubelniţă. Două aveau spătarul rupt, iar Axinte se întrebă cum de nu pusese impiegatul mâna pe cei care se dăduseră în stambă. Vasile Stamatoiu îi surprinse privirea.
– Nenorociţi, nişte nenorociţi care ar trebui despuiaţi şi bătuţi cu vergeaua la curu` gol, să râdă lumea de ei, să se umple de dungi şi să nu mai facă niciodată. Pe înserat erau în regulă, dimineaţa aşa le-am găsit aşa cum le vezi. Înainte nu aveau curaj să strice averea statului, îi lua dracu` pe toţi, îi ducea la muncă, îi reprofila. Acu` umblă noaptea cu berile în mâini, fumează şi strică pe unde-apucă!
– Îi ştii, dom` şef?
– Îi ştiu, dar n-am loc de-ntors, Axinte. Nu mă piş eu împotriva vântului, doar nu-s nebun…
– Să pui camere de-alea de filmează, are şi la cârciumă, la colţuri, şi afară, şi înăuntru, nici musca nu mai zboară fără să fie văzută pe ecran.
– Patronul poate să-şi pună camere şi în căcăstoare, dacă are chef şi îi permite buzunarul, poate să îşi pună şi-n dormitor, ca să se uite pe urmă cum a pus-o capră pe nevastă-sa, dar aici nu merge aşa. Nu sunt pe tarlaua mea, Axinte. Sunt angajat la stat. Nu sunt bani la buget – dacă vrei să ceri ceva aşa auzi, nu sunt bani la buget, domnule impiegat, poate la anul care vine. Sunt alte priorităţi, domnule impiegat. Dar uite cum s-au scorojit pereţii, parcă-i loc părăsit. Printr-un colţ al acoperişului plouă, trei geamuri sunt crăpate. Au pus un tonomat de cafea. S-a stricat. Din senin, şi-aşa nu umbla nimeni la el. Cine să umble, tuşa Frusina? Mai bine ia-o spre sat, vine ploaia…
– Bună ar fi.
– Şi-aşa nu mai ajungi la Bucureşti. Lasă pe altădată, dacă n-ai urgenţe. Dar, dacă aveai, îmi spuneai, nu? Doamne-fereşte!

♣ Cristian Lisandru