– Doamne-fereşte!
– Câţi ani să fie, Axinte?
– De când, dom`şef?
– De când ai rămas singur ca un cuc?
– Se fac doi ani în octombrie.
– Aşa e, că fierbeau cazanele, mirosea pe orice uliţă, mai toţi bărbaţii umblau pe şapte cărări… Dumnezeu s-o ierte, Axinte! Noi suntem mai daţi dracului decât alţii, bag de seamă, p-aci mor mai repede muierile, parcă e împotriva firii. Rămân bărbaţii singuri, Axinte, vai de capul lor, nu e bine deloc. Învaţă să cârpească izmene, să calce bulendrele… Ăia care vor. Care nu vrea umblă ca boschetarii de la Bucureşti. Şi mănâncă numa` ce se nimereşte, se usucă, se înnegurează la faţă, să ia cu băutura şi mai abitir. O fi vreun blestem, poate plătim păcatele de-o viaţă, o fi de la încălzirea aia globală, cine dracului să ştie? Greu fără muiere lângă tine… Şi alta de unde să iei exact atunci când îţi trebuie, că muierile de casă nu cresc pe şleauri, ca să întindă bărbatul mâna şi să le apuce.
Axinte îşi lăsă privirea să alunece în susul liniei, înspre norii burzuluiţi, din ce în ce mai ameninţători. Se înfrigură dintr-o dată, ca şi cum l-ar fi atins o mână de mort pe spate spre a-i aduce aminte că nimic nu trăieşte veşnic.
Răsuflă adânc.
– Dumnezeu s-o odihnească, dom` şef, de ce s-o ierte, că n-a greşit cu nimic?! Era femeie bună, sănătoasă, gospodină… Mă spăla, mă călca, mă ierta dacă mai greşeam. Greşeşti şi dacă nu vrei, parcă dumneata n-ai greşit niciodată? Tot greşeală se numeşte…
Un tunet îndepărtat. Ca un avertisment, ca un semnal divin pe care oamenii îl interpretează în fel şi chip, de atâta amar de vreme, chinuindu-se să îl descifreze, dar pe care nimeni nu îl înţelege în profunzime.
Impiegatul îşi încheie nasturii de la haină.
– A început să strângă, o furtună mai lipsean acu`. Hai înăuntru, dacă nu vrei să te întorci acasă mai repede. Decât să te prindă răpăiala pe câmp mai bine în birou, la adăpost. Dar câinele stă afară, aici eu fac legea.
– Mâine o fi gata?
– Cine?
– Linia aia.
– O fi. N-o lasă ei chiar aşa, mai multe zile, oamenii trebuie să circule dintr-o parte în alta, ca banu`. Fiecare are ceva de rezolvat, că numai străinii stau doar în concedii. A muncit omu` toată viaţa lui pentru stat, pe urmă statu` îi zice “mulţumesc frumos”, îi dă pensie babană, omu` se odihneşte după atâta muncă şi călătoreşte. Asta face, Axinte! Vede lumea. Noi ce mama dracului vedem?
– Fiecare cu norocul lui, dom` şef, fiecare cu statu` lui, doar n-o să fim toţi la fel, nu? Zic şi eu… Nici pe vremuri n-a fost bine. Şi urlau unii că era egalitate.
– Politică de căcat. Cu moţ. Axinte, noi ne mulţumim cu puţin, mă, că aşa am fost învăţaţi de ăia şmecherii. De granguri. Vedem pădurea asta din capu` satului, ni se pare că e raiu` pe pământ, aer curat, verdeaţă, răcoare, prostii… Mai mergem pe la Bucureşti, ne uităm ca proştii în vitrinele-alea mari şi la blocurile înalte, bem o bere d-aia mai ieftină, pe urmă ne întoarcem tot aci, în praf, stăm pe prispă, mângâiem orătăniile cu privirea şi dăm o ţuică pe gât. Asta e tot ce facem noi, Axinte. Fleoşc! Se duce viaţa, se duc planurile din tinereţe – ce, tu n-ai avut planuri, eu n-am avut planuri? –, intră boala în oase, nu mai eşti bun de nimic. Că m-am şi enervat… Bei o ţuică? Dă-i la dracu` cu marfaru` lor, observ că nici n-au mai dat telefon. Da` cu ce să îi ajut eu? Ce sunt eu? Un Neica-Nimeni cu uniformă, aia sunt!
– Nu eşti dumneata şef pe tarlaua dumitale? Eşti. Trebuie să te ţină la curent. Ca să ştii ce să spui la oameni. Cum aş fi eu, adică. Eu n-am de unde să ştiu mersul trenurilor. Acu` trebuia să fiu în personal, cu ochii pe geam. Pe urmă vedeam eu ce mai făceam…
– M-aş şterge la cur cu şefia asta, Axinte, dar mai am nişte ani până la pensie, nu mai am eu puterea să mă apuc de altceva, să mă reprofilez, cum zic ăştia pe la televizor…
Tună din nou, Moşu` ciuleşte urechile şi zbârleşte părul pe ceafă.
– Tu ce-ai, mă, se burzuluieşte impiegatul, vine tornada peste noi?
Moşu` dă din coadă şi scoate limba.
– Pe la alţii a fost, murmură Axinte.
– O fi de la ruşi, trag în nori cu rachetele, cică pentru grindină, ca să scape de ea, dar eu am altă teorie. Ne distrug atmosfera, încetul cu încetul, pe urmă canci recolte, o să murim de foame. Cine mai ţine arma-n mână dacă vin peste noi? Că nu le place cum ne comportăm. Ne-am dat cu americanii…
Axinte nu mai spuse nimic. Nu-i plăcea politica, nu pricepea toate vorbele acelea în doi peri, păsăreşti, din care nu înţelegeai decât că o să fie bine cândva, numai că nimeni nu era în stare să îţi explice şi când urma să vină fericirea. Pentru proşti, pentru deştepţi, pentru bogaţi sau săraci, pentru toată lumea.
Stamatoiu aprinse o ţigară, trase din ea cu sete, apoi fu scos din expectativă de ţârâitul telefonului. O aruncă şi o stinse cu vârful pantofului.
– Hai că aflăm imediat cum mai stă treaba, i-o fi dat drumu` pe şine!
Axinte îl auzi cum se prezintă, răcnind, apoi se făcu linişte pentru câteva minute. Şi apoi un „Să trăiţi!” răcnit, un receptor trântit şi o înjurătură de „morţii mamii lor”.
Impiegatul reveni pe peron, roşu la faţă.
– Mai durează, ia-ţi gândul de ducă, la noi e ca la nimeni, trebuie să aducă altă macara, prima s-a stricat, nu mai ridică nici sula ministrului! M-a sunat impiegatul de la halta vecină. El dăduse verde marfarului, pe urma s-a întâmplat să deraieze. Acu` cică umblă toţi ca bezmeticii, cu cât durează mai mult, cu atât e mai mare scandalul. Bei ţuica aia?
– Mă duc acasă. Mulţumesc, dom` şef. Nu beau.
– Cum vrei. E de prună, să ştii. Nu mai fii aşa cătrănit, Axinte, unde-i mai bine ca acasă?
Moşu` lătră scurt, apoi începu să mârâie. Impiegatul şi Axinte îndreptară privirile către capătul peronului îngust, plin de crăpături şi fire de iarbă. Doi adolescenţi, un băiat care ţinea un rucsac în mână şi o fată slăbuţă, cu părul până la umeri, rămăseseră nemişcaţi şi se strângeau unul în altul, temători, la vederea câinelui. Fata avea genunchiul drept bandajat cu o eşarfă, iar câteva dâre de sânge se întindeau – ca nişte şerpişori roşii, îşi spuse Axinte – înspre gleznă.
Începu să plouă.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru