(Dez)Ordinea de zi – „Tăvălug”

Lumea se duce la vale.
Noi ne ducem la vale.
Dar reuşim să ascundem asta, uneori zâmbind complice, pe sub umbrele multicolore – bancuri, fotografii – alb-negru, sepia, color -, citate, texte în care scriem exclusiv despre iubire, lumi perfecte, oameni normali, altruişti, lipsiți de ipocrizie, despre plaje însorite unde valurile înspumate mângâie destine fericite sau despre munți cu vârfuri ademenitoare, vârfurile acelea către care trebuie să te îndrepți (doar) pentru că ele există…
Atât de frumos ne mințim.
Acesta este, într-adevăr, talentul. Nediluat.

*

Nu există medicamente-minune. Nici soluții-minune, nici rețete-minune, nici proiecte-minune, iar oamenii-minune, de-a lungul istoriei, pot fi numărați pe degete. Şi, pentru că nimic nu e sigur pe lumea aceasta, există destui contestatari în ceea ce priveşte oamenii menționați în propoziția precedentă.
Există stări de moment.
Orice altceva este, pur şi simplu, interpretabil…

♧ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Călătoria (16)

Maria Vlăsceanu – ţaţa Maria, aşa cum îi spuneau prin sat, de foarte multă vreme, toţi vecinii şi toţi cei pe care, de la catedra şcolii comunale, îi învăţase să vadă lumea cu alţi ochi şi să facă primii paşi în ea – fusese o femeie frumoasă, aprigă şi iubitoare de oameni. Nu privea pe nimeni fără o undă de duioşie în ochii albaştri, iar aceştia, în pofida trecerii timpului, nu-şi pierduseră strălucirea de odinioară. Avea câte o vorbă bună pentru oricine cunoştea muşcătura dureroasă a necazului – iar pentru necazuri, de când lumea, fusese întotdeauna loc şi tot se mai găsea – descoperea, fără să stea prea mult pe gânduri, un sfat, un cuvânt de îmbărbătare sau un răspuns fără ocolişuri atunci când cineva păstra o întrebare care-i chinuia, negăsindu-i-se răspunsul potrivit, zilele sau nopţile.
„În sufletul tău poate să intre o lume întreagă, femeie!”, îi spunea bărbatul ei, Constantin Vlăsceanu, inginer-şef la defuncta C.A.P. şi, după revoluţia pe care fiecare o interpreta după cum îl ducea capul, fără a se ajunge la vreun rezultat care să mulţumească toată lumea, la ferma nou înfiinţată spre a ridica agricultura zonei la un alt nivel, unul superior şi aducător de foloase pentru întreaga comunitate rurală. Aşa reieşea din hârtiile întocmite şi din discursurile unora care simţiseră că e rost de avantaje şi intraseră imediat într-un partid sau altul, colindând apoi satele pentru a-i convinge pe oameni că nu va mai fi nimic ca înainte. Nicio noutate, ploua tot de sus şi în jos, iar anotimpurile se succedau în aceeaşi ordine.
Aşa se întâmplase – spuneau cei mai bătrâni sau cei obişnuiți să răsfoiască filele cărţilor – şi când făcuseră comuniştii colectivizarea aia care-i nenorocise pe mulţi. Orice schimbare de regim fusese o binecuvântare, la început, trezise speranţe şi născuse proiecte mari de viitor, arsese cu vâlvătăi, ca un foc de paie, iar pe urmă, cu sau fără tulburări şi ghionturi sociale, viaţa îşi urmase cursul precum un râu care – atunci când se umflă apele – iese din matcă, însă pe măsură ce stihiile se potolose îşi reintră pe firul ştiut. Iar oamenii de rând descoperiseră, încă o dată, că de la vorbă la faptă e cale lungă, iar o revoluţie nu înseamnă, întotdeauna, un pas înainte.
Timpul trecuse, fără să se oprească din goana lui nebună, iar promisiunile, drapelele fluturânde şi discursurile sforăitoare apăreau din patru în patru ani, făcându-i pe mulţi să dea din mâini a lehamite şi să scuipe în ţărână atunci când erau invitaţi în faţa primăriei sau la câte o serbare câmpenească.
După cum îşi dăduseră cu toţii seama – chiar şi aceia care fuseseră luaţi de valurile unui optimism rural exagerat şi crezuseră că pământul va rodi la simpla apariţie a unor tractoare nou-nouţe -, agricultura de altădată râdea cu gura până la urechi de îndelung trâmbiţata agricultură modernă, bazată exclusiv pe teorii nefondate, de cele mai multe ori fanteziste şi pe fondurile UE care ori nu ajungeau unde trebuia, ori nu erau folosite aşa cum ar fi impus-o planurile puse pe hârtie de „agronomi-minune” sau de „lideri providenţiali” cu dragoste de glia străbună.
Constantin Vlăsceanu încercase din răsputeri să-şi spună punctul de vedere, le arătase multora unde greşesc şi de ce, dar până la urmă – nu intrase în niciun partid şi unii nu-l iertaseră pentru că le refuzase invitaţia, catalogându-l drept „nemulţumitul satului” sau „nostalgic al perioadei ceauşiste” – fusese eliminat din schemă şi ieşise la pensie cu o supărare mare în inimă, iar nevastă-sa – învăţătoare la şcoala din comună patruzeci de ani bătuţi pe muche – îl mai lua seara pe după umeri, atunci când stăteau pe prispa veche, şi îi spunea cu glasul ei molcom, de femeie trecută prin multe:
– Lasă, Constantine, că lumea nu poate fi răsturnată aşa de uşor. Metehnele sunt aceleaşi, vrei să-i înveţi tu pe ăia de furară înainte să se dea la o parte şi să nu mai fure? Vrei să-i lase pe alţii la oala cu sarmale? Nu ziceai tot tu că a venit eşalonul doi?
– Mărie, Mărie, ofta bărbatul, am încercat şi-n culcare şi-n sculare, tot degeaba, nu merge. Ăştia au politizat şi porumbul, şi grâul, şi floarea-soarelui. Numa` vorbe, vorbe, vorbe. Păi aşa creşte porumbul? Cu vorbe? Aşa rodesc câmpurile, după ureche? Ne batem joc de ele… Pământul nostru e-ntr-un fel, al neamţului e altfel, la francezi dai peste altceva. După specificul locului. Dar peste tot se munceşte după nişte reguli, nu după cum i se năzare unui ministru trecător. Vrem ca la ei, dar cu mentalitate ca la noi. Şi pe urmă se miră ca proştii că nu iese producţia şi că luăm mălai şi făină de la alţii. Înainte raportam mai mult decât era, ca să fie partidu` mulţumit, acu`, în scurtă vreme, ascultă la mine, n-o să mai avem ce să raportăm… Pârloagă şi numai specialişti îmbrăcaţi la patru ace care nu s-au murdărit niciodată pe pantofi…
– Nu mai pune şi tu la inimă, bărbate, mai sunt şi lucruri bune pe lumea asta. Nu ne-am îmbolnăvit, ieşirăm la pensie, am însurat băiatul, s-a dus la Bucureşti, s-a făcut inginer ca să îţi calce ţie pe urme, are casa lui, se-nţelege cu nevasta, mâine-poimâine avem nepoţi. De agricultură îţi mai arde ţie? Tu ai muncit cât ai muncit, acum e rândul altora… Nu te-ai săturat de revoluţii agricole?
Bărbatul oftase ce oftase şi îşi mai mîncase pensia vreo doi ani, mormâind în barbă când auzea că ferma era aproape de faliment, când vedea că fiecare se descurca aşa cum putea, iar ideea de agricultură modernă se dusese pe apa Sâmbetei.
Pe urmă, fără vreun avertisment prealabil, îl prinsese o slăbiciune pe care nici doctorii de la Bucureşti nu avuseseră cum să o explice pe de-a-ntregul şi, după o serie de tratamente care nu avuseseră niciun rezultat, închisese ochii în somn, într-o noapte de vară în care – după cum spusese Fane Liberare la priveghi, sorbind din păhărelul de ţuică gălbuie – n-ar fi trebuit să moară nimeni de pe pământu` ăsta, bă, că prea s-a înfrumuseţat totu` ca o mireasă… N-am văzut aşa noapte de când mama m-a făcut, zău aşa! Da, îi pare rău lu` nea Constantin că s-a dus. Rău îi pare… A dracu` soarta omului, îi pune piedică şi gata!
Unii dintre cei prezenţi ridicaseră din umeri, alţii îl priviseră pe Liberare ca pe unul care, mai mereu, scoate tot felul de prostii pe gură, de te şi miri – ca om cu scaun la cap ce te afli – că l-a luat o femeie de bărbat şi i-a mai făcut şi două fete.
Ţaţa Măria a plâns, şi-a strâns băiatul în braţe atunci când i-a intrat pe poartă, şi-a pupat nora cernită şi s-a împăcat cu soarta. Nu s-a tăvălit pe jos atunci când groparii au coborât sicriul în groapă, ca alte muieri rămase singure pe lume, n-a strigat şi nici nu l-a certat pe Dumnezeu pentru că îi luase bărbatul pe nepregătite, deşi ea îl ştiuse în putere, rumen la faţă şi bun de muncă.
Supărările pe care le ţinea în el le mai aveau şi le mai avuseseră şi alţii, de-a lungul timpului, se mai certase cu unul, cu altul, nu fumase nici mai mult şi nici mai puţin decât alţii care aveau patima tutunului, mai trăsese şi el câte o beţie din când în când – ca orice bărbat, cum se spunea prin sat –, înjurase şi el vremurile noi aşa cum le înjurau şi ceilalţi, luaţi pe nepregătite – la rândul lor – de schimbările prăvălite peste ei.
Poate că boala care intrase în el ca un hoţ netrebnic o luase prin surprindere pe ţaţa Maria şi poate de aceea nici nu avusese timp să plângă aşa cum simţea că ar fi trebuit… Dar, rămasă pentru prima oară singură în casă, plânsese o noapte întreagă şi întrebase doar atât: De ce?
Numai că, aşa cum se întâmplă întotdeauna când adresăm astfel de întrebări unei puteri aflate peste capacitatea noastră de înţelegere, nu primise niciun răspuns…
După pomană, în timp ce ultimii vecini ieşeau din curte şi rosteau „Dumnezeu să-l ierte!” sau „Dumnezeu să-l odihnească!”, băiatul şi nora se pregătiseră, la rândul lor, să plece către Bucureşti, la casa lor, iar ţaţa Maria rămăsese, ca o stană de piatră îmbrobodită, în gospodăria de-o viaţă.
– Hai, mamă, la noi, avem camere destule… De ce nu vrei să vii? o întrebase fiu-su încă o dată, înainte de a se urca în maşină, în timp ce rotea privirea prin curte şi încerca să vadă cu ochii minţii în viitorul apropiat. Ţi-o fi greu aici, singură… Acu` e vară, e cald, e mai uşor. Dar la iarnă ce te faci? Singură? Ce-o să zică oamenii, că nu te-am primit la noi, că nu mi-a păsat de tine?
– Lumea… Parcă dacă zice lumea ceva e musai să o convingem că nu-i aşa? Tu nu ştii că lumea vorbeşte? De ce-ai făcut carte dacă nu ştii atâta lucru? Nu vin eu pe capul vostru şi nu mi-e mie frică de iarnă, Ionele, am văzut eu altele şi mai grele. Mai bine pune-te de fă un copil mai repede, să am şi eu un nepot sau o nepoată, să mă bucur ca orice bunică de care s-a îndurat Dumnezeu, mâine-poimâine mă duc după tac-tu.
– Nu mai vorbi, mamă, de moarte…
– Ei, că nici de viaţă nu pot să vorbesc taman acu`. Tac`tu stă-n cimitir, cu mâinile pe piept… Ai grijă cum conduci, să dai telefon atunci când ajungeţi la Bucureşti.
Şi i-a arătat mobilul pe care tot el i-l adusese, cu nişte luni în urmă.
– Ştiu, l-a privit cu subînţeles, înainte ca el să apuce să spună ce avea de spus, încarc cartela la magazin, n-am uitat. Tu să suni! Încolo m-oi descurca eu, n-am trăit atâta vreme ca să nu ştiu treburile într-o gospodărie. Eram cu tine în burtă când am ridicat casa asta împreună cu tac`tu, tineri şi buni de muncă… Şi vremurile erau grele, poate mai grele ca acu`… Ne-am descurcat, după cum vezi.
Surprinzător, îi înflorise un surâs în colţul gurii, adus de amintirile din vremurile acelea.
– Să vă iubiţi, să nu vă certaţi.
– Nu ne certăm, mamă, nu ne certăm. Ne-nţelegem bine, ştii asta. Dar plec cu inima strânsă…
– Fii cu ochii la drum, că umblă tot felul de zăbăuci. Şi nu uita să suni când ajungi, Ionele!
– Săru-mâna, mamă! Fii fără grijă, ştii că nu apăs prea tare pedala aia de acceleraţie.
Îl strânsese în braţe, îl sărutase pe ambii obraji, apoi privise în urma maşinii care se îndepărta şi le făcuse cu mâna. Pe urmă oftase. Şi viaţa îşi văzuse iarăşi de-ale ei, ca şi cum toate erau scrise undeva, iar scenariul nu putea să fie schimbat niciodată.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru