Mai întâi nişte stropi rari, mici, timizi, ca şi cum ploaia era nehotărâtă şi încă nici nu ştia, cu adevărat, ce are de gând să facă în continuare, stropi blânzi, aproape insesizabili, ca o simplă părere. Apoi, ca şi cum o partitură nevăzută scotea la iveală pasaje ceva mai tensionate, stropi grei, durdulii, grăbiţi, spărgându-se cu zgomot pe acoperişul de tablă al haltei.
– Veniţi încoace, ce-aţi rămas aşa? se burzului Stamatoiu la cei doi adolescenţi, de parcă aceştia ar fi greşit cu ceva, iar el se simţea obligat să îi pună la punct.
– Veniţi, veniţi, interveni şi Axinte, însă pe un ton mult mai blând. Moşu` nu muşcă. Cunoaşte oamenii, nu s-ar repezi la nimeni fără un motiv anume. Are filosofia lui câinească…
Cei doi făcură câţiva paşi, căpătând curaj. Fata şchiopăta uşor, iar băiatul lăsă rucsacul jos şi o ajută să se aşeze pe unul dintre scaunele de plastic. Moşu`, dând din coadă, se apropie de ei. Fata tresări.
– Mie mi-e frică de câini, aşa să ştiţi…
– De Moşu` nu trebuie să îţi fie frică, e un câine aşa de deştept că au vrut să mi-l ia la Bucureşti şi să-l facă poliţist. Nu l-am dat fiindcă m-am ataşat de el. L-am crescut de mic şi nu-l dau nici pe o avere. Are poliţia de unde să ia câini…
Gluma lui Axinte stârni zâmbete pe feţele noilor veniţi.
– Pe bune? întrebă băiatul, iar fata îl lovi uşor cu cotul, în semn că ar trebui să îşi ţină gura în faţa unor străini pe care de-abia îi întâlniseră. Sau poate spre a-i da de înţeles că demonstra o credulitate fără margini.
– Pe bune, interveni şi Stamatoiu, apropiindu-se de ei şi intrând în jocul lui Axinte. E ăl mai deştept câine de pe-aici, fără îndoială, şi pot să pun pariu pe două lefuri de-ale mele că nici pe o rază de o sută de kilometri nu mai găseşti aşa ceva. Dar ce-i cu voi, că nu vă cunosc?! Eu – privi către Axinte, spre a căpăta o confirmare imediată, iar acesta dădu din cap în semn că aşa este – cunosc pe toată lumea din zonă. Nu e unul să nu ajungă la tren. Şi dacă are maşină – că sunt mulţi care şi-au luat, la mâna a doua, a treia, de prin străinătăţuri, de unde-a-nţărcat mutu` iapa, dar se cheamă că şi-au luat – tot vine omu` la haltă, măcar să audă şuieratul trenului. Sau să aştepte pe cineva. Vin copiii cu nepoţii, de la oraş, mai vine rude, câteodată. E drept că din ce în ce mai rar. Nu mai are lumea timp de călătorii…
– Sau poate că i s-a stricat maşina omului respectiv, completă fata. Şi de aceea are nevoie de un alt mijloc de locomoţie.
Era o pistruiată cu un zâmbet delicios desenat pe chipul oval, iar un tricou negru, inscripţionat cu „Metallica”, ascundea sânii mici şi fermi care împungeau materialul. Purta o pereche de blugi tăiaţi cu foarfecele deasupra genunchilor şi avea bocanci în picioare, cu ţinte şi talpă groasă, însă Stamatoiu şi Axinte luară întreaga vestimentaţie care pe ceva firesc şi nu se mirară aşa cum ar fi făcut cu mai mulţi ani în urmă. Văzuseră altele şi mai şi pe la televizoare, iar pe urmă auziseră prin sat cum Liberare striga că lumea s-a dat cu cracii în sus, iar revoluţia – mereu ajungea la subiectul „revoluţie”, indiferent de unde pleca discuţia – ne-a prostit copiii şi a dat cu tradiţiile de pământ.
Băiatul era copia fidelă a fetei, numai că avea părul tuns perie, iar pe tricoul său se răsfăţa un monstru sub care scria „Iron Maiden”. Blugi tăiaţi, bocanci, până şi pistruii făceau parte şi ei din fotografia comună.
– Parcă aţi fi fraţi, îşi permise Axinte o ipoteză. Sunteţi?
– Semănăm, nu-i aşa? gânguri fata, în vreme ce băiatul se aplecă înspre genunchiul ei bandajat şi începu să desfacă nodul eşarfei.
– Au…
– Trebuie să văd cum arată, să nu te infectezi. Nu mai mişca piciorul.
– Mă doare, cum să nu îl mişc?
– Trece, Casandra, trece… Nu e nimic grav. Nu te mai fandosi…
Ridică privirea înspre cei doi.
– Nu suntem fraţi. Suntem prieteni. Casandra e prietena mea.
O spuse cu hotărâre, pe tonul cuiva care vrea să stabilească de la bun început nişte reguli clare, astfel încât să nu mai fie nevoie de explicaţii suplimentare, iar Axinte se scărpină după ceafă şi îl privi sugestiv pe Stamatoiu.
Acesta rânji:
– Ei, lasă, nu te ambala, că nu ţi-o fură nimeni, nu vezi că suntem doi rablagiţi şi-un câine care dă din coadă? Dacă eram mai tânăr ţi-o suflam fără drept de apel, îi făceam curte ca la carte, am fost un romantic incurabil la viaţa mea.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru