Fata roşi. Băiatul eliberă genunchiul accidentat din eşarfă şi scoase la iveală o julitură zdravănă care începuse deja să prindă coajă.
– Vezi că nu e nimic grav. Trebuie să o speli şi să o bandajăm din nou. Nici n-ai să ştii când a trecut…
– Da` ce-aţi păţit? întrebă Axinte, iar Moşu` adulmecă rana fetei, ca şi cum ar fi vrut să se convingă că nu există nimic îngrijorător.
– Cum se întâmplă de obicei, rosti băiatul, un pic de neatenţie, a alunecat şi s-a proptit într-un morman de pietriş. Dacă nu vă supăraţi, aveţi o toaletă aici?
– Da. Cum intri în sala de aşteptare – îi zic aşa că aşa se zice, da`e doar o cameră ceva mai mare, atât şi nimic mai mult – te uiţi în stânga şi vezi uşa. E la comun, însă nu e nimeni acum, e o problemă pe linie, a deraiat un marfar şi personalul care trebuia să vină nu mai vine. Deocamdată. Se va rezolva, dar nu se ştie când. Dacă vreţi să plecaţi de aici – şi bănuiesc că vreţi, aici nu e nimic de vizitat, vai de noi! – trebuie să mai aşteptaţi.
– E curată? întrebă fata.
– Nu e lux, domnişoară, însă curge apa. S-a mai spart faianţa, pe ici, pe colo, în rest îşi poate face omul nevoile. Dar bandaj ai? Dacă nu aveţi, nu-i nimic, am trisă de prim ajutor. E drept că n-am folosit-o niciodată…
Băiatul scoase din rucsac o rolă de tifon, iar fata îi adresă un zâmbet recunoscător şi porni, şontâc-şontâc, în direcţia indicată de impiegat. O urmăriră cu privirile, doi adulţi, un câine care privea când la unii, când la alţii, şi un băiat îndrăgostit. Asta se vedea de la o poştă, nu trebuia să ai multe clasa la şcoala vieţii ca să îţi dai seama.
Ploaia se înteţise, abia acum hotărâtă să îşi facă mendrele fără a mai lua în seamă părerea cuiva. Atmosfera se înnegurase, şinele sclipeau până departe, într-o parte şi în alta, iar tunetele îl făceau pe Moşu` să-şi mişte urechile.
Impiegatul murmură:
– Potop, nu altceva… Ehe, tinereţe, tinereţe… Fosta-i lele cât ai fost, Axinte. Acum ne uităm la ăştia mai tineri – făcu semn către băiat – şi ne aducem aminte de noi şi de vremurile noastre. Este, Axinte?
Aprinse încă o ţigară, îl invită şi pe Axinte să extragă una din pachet şi privi către băiat. Apoi păru că se răzgândeşte şi dădu să ducă pachetul către buzunar.
– Fumez, aş lua şi eu una. Dacă se poate, bineînţeles… Le-am terminat pe ale noastre şi nu am avut de unde să mai cumpărăm. Am crezut că vom găsi la gară.
Stamatoiu îi întinse pachetul:
– Se poate, cum să nu se poată… Acum e lumea mai libertină, nu mai dăm nimănui cu palma peste urechi fiindcă fumează mai devreme decât ar trebui. Ţigări găsiţi doar în sat, la magazin. Şi, dacă vi s-a făcut foame, tot de acolo puteţi să luaţi câte ceva…
– Fiecare şi le ştie pe ale lui, rosti Axinte după ce trase un fum, nu trebuie să se bage nimeni. Lasă omul să fumeze, dacă vrea, ăsta e cel mai mic rău dintre toate…
– Nu e sănătos, făcu Stamatoiu pe interesantul, cu toate că nici lui nu-i venea să creadă ce subiect abordase. Da` parcă mai e ceva sănătos? Eu, când trag dintr-o ţigară, simt cum capăt putere. Asta e. Am încercat să mă las, nu pot.
– Eu nici măcar n-am încercat, spuse băiatul, vorbind în timp ce ţinea ţigara în colţul gurii.
– He, he, mai ai timp… Că eşti de-abia la început. Câţi ani ai?
– Peste o lună fac nouăsprezece.
– Mulţi înainte. Te vedeam mai mic, nu te supăra că spun. Dar fata?
– Optişpe şi trei zile.
– Şi cum îţi zice?
– Miron.
– Frumos nume, cam rar auzi, se miră Stamatoiu, mai ales în vremurile astea. Nu-i aşa, Axinte?
– Ba bine că nu. Băiete, el e şeful de haltă, Stamatoiu îi spune în acte, lumea-i zice dom`şef. Iar eu sunt Axinte. Moşu` e al meu, după cum spusei, bucuroşi de întâlnire. Mergeţi la Bucureşti?
– Aşa am vrea.
– Şi veniţi de departe? Un băiat şi o fată, singuri pe coclauri? Dacă se ia cineva de voi? În ziua de azi umblă tot felul de oameni…
Băiatul îşi feri privirea, părând deranjat de întrebare. Stamatoiu ridică sprâncenele a mirare, iar Axinte se grăbi să dreagă busuiocul.
– Aşa sunt oamenii de la ţară, băiete, nu văd toată ziua-bună ziua orăşeni şi roade curiozitatea-n noi. Aflăm una, aflăm alta… Măcar din când în când, nu trebuie să vă supăraţi… Iar de la ştiri afli numai rele, nimic bun, că nu mai ştii nici ce să crezi.
– Sunteţi cu vreo maşină, aţi rămas cu ea în pană? întrebă şeful de haltă. Fieru-i fier, se strică exact atunci când ai mai mare nevoie de el. Nu poţi să pui bază. Înainte le mai reparai, ridicai capota, chemai un meşter, o dregea el. Acu` au calculatoare de bord, dracu` le mai scoate la liman. Trebuie carte multă, nu mai merge cu şurubelniţa şi cheia. Ridici capota, te uiţi ca prostu`, nu vezi nimic.
Băiatul schiţă un zâmbet.
– Eu am carnet, dar nu suntem cu maşina. Mergem pe jos, din loc în loc. Sau cu autostopul, cu autobuzul, cu trenul. Facem o călătorie la care ne-am gândit de mai multă vreme. Asta-i tot. Cunoaştem oameni, ne cunoaştem pe noi înşine, vedem ţara şi altfel. La pas. E frumos…
Stamatoiu se scărpină în frunte, apoi dădu din cap. A înţelegere? A nedumerire? A surpriză? Axinte nu-şi putu da seama, însă nu interveni.
– S-a întâmplat ceva?
Vocea fetei se strecură printre ei ca un clinchet. Iar ploaia se înverşună asupra acoperişului haltei cu şi mai multă putere…
– Păi ce să se întâmple, nu s-a întâmplat nimic, stăteam de vorbă ca oamenii care abia s-au cunoscut. Vă doare?
– Mai puţin. Dă-mi şi mie, se adresă băiatului, iar acesta îi oferi ţigara. Fata trase din ea, apoi i-o înapoie şi mută privirea de la Axinte la Stamatoiu. Sper că nu mă certaţi.
– Noi nu, zâmbi Stamatoiu, nu ne permitem. Dar părinţii ce spun? Că eu am dus o muncă de lămurire cu ale mele, acu` nişte ani… Până la urmă s-au lăsat. Poate aşa au vrut ele, nu cred că neapărat pentru a-mi face mie hatârul. Mai ales că ziceau să le las în pace. S-a trezit fumătorul – aşa ziceau, râdeau de mine – să facă morală… Şi chicoteau. Puteai să te mai superi? Nu puteai.
Peste faţa fetei trecu o umbră, iar băiatul se trase lângă ea, o luă de mână şi îl împunse pe Stamatoiu cu privirea.
– Unde ziceaţi că e magazinul acela?
– În sat. Nu-i chiar aşa departe, poate vă duce Axinte. Că şi el dorea să plece într-o călătorie, dar nu i-a ieşit pasienţa. Până ajungeţi, până vă întoarceţi… Trece timpul, poate se repară linia şi vine personalul. Dar nu vedeţi cum toarnă cu găleata? Doar nu plecaţi chiar acum…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru