La capătul peronului apăru dintr-odată o mogâldeaţă gârbovită, acoperită de o pelerină galbenă care contrasta puternic cu vremea înciudată. În ambele mâini, mogâldeaţa ducea câte o sacoşă burduşită, iar odată ajunsă la adăpost de ploaia nărăvaşă le lăsă jos şi dădu gluga la o parte. O bătrână cu broboadă legată sub bărbie plimbă privirea de la unul la altul, apoi îl fixă pe Stamatoiu:
– N-a venit personalu`? Iar întârzie? Of…
Stamatoiu ridică ochii spre acoperişul peronului, în semn de resemnare. Axinte îl mângâie pe Moşu` – acesta dădea vessel din coadă, recunoscând femeia care abia apăruse -, apoi zâmbi. Băiatul şi fata, strânşi din nou unul în celălalt, pufniră, însă imediat reuşiră să îşi controleze reacţia oarecum deplasată.
Femeia se apropie cu paşi mărunţi. Picături mari de apă se prelingeau de pe materialul impermeabil al pelerinei, iar cizmele de cauciuc, negre şi înalte până aproape de genunchi, lăsau urme de noroi, din ce în ce mai şterse.
– Oi fi surzit de la tunete şi de la fulgere, Vasile! Sau te-ai fudulit şi tu de când eşti şef pe-aici şi nu îţi mai ajunge nimeni cu prăjina la nas! Şi tu, Axinte, de ce nu spui nimic, ţi-ai înghiţit limba taman acu`? Sunteţi muţi cu toţii? Ptiu, găsi-v-ar norocul de copii frumoşi şi sănătoşi, că pe voi nu vă ştiu. Zău! Ai cui sunteţi, maică?
Stamatoiu ridică o mână, ca şi cum ar fi vrut să oprească nu numai şuvoaiele de apă prăvălite din înaltul întunecat al cerului, ci şi şuvoaiele de cuvinte. Înainte de a spune ceva, mai aprinse o ţigară. Apoi pufăi, tacticos, şi abia pe urmă se adresă bătrânei care îi scormonea cu privirea pe cei prezenţi:
– Da` unde pornişi, ţaţă Marie, asta e vreme să ieşi din casă? Nu te supăra că întreb. Matale şi cu Ana care mai sunteţi pe-afară, cea de-a zidit-o Manole când cu biserica aia care se tot dărâma peste noapte. De ce n-ai fost atentă la buletinul meteo? Că ziceau de ploaie şi vânt. Ţi-a adus fecioru` televizor de la Bucureşti, deschide-l şi matale, nu-l ţine de bibelou, cu macrameul pe el. Nu-i aşa, Axinte? Am sau n-am dreptate?
– Aşa e, dom` şef. Acu` sunt sateliţi peste tot, nu ne mai ia potopul pe nepregătite. Plouă şi ninge la oră fixă…
Fata şi băiatul îşi dădură coate, amuzaţi vizibil de situaţia creată, iar femeia strânse nodul de la broboada înflorată şi se burzului:
– Ia nu mă lua tu aşa pe mine, Vasile, că te ştiu de când ai căzut din stejaru` ăl mare şi ţi-ai rupt mâna-n două locuri. Aoleu ce mai ţipai şi vărsai lacrimi, de-abia te-am potolit eu şi cu maică-ta, cu doctorul şi cu asistenta, iar acu` faci pe şeful cu mine. Să-ţi fie ruşine! Eşti şef aici, în haltă, nu în faţa mea. Şi ţie să îţi fie ruşine, Axinte! Aţi ajuns bărbaţi în putere şi aţi uitat respectul pentru ăi bătrâni care v-au învăţat pe ce uliţă să apucaţi în viaţă. Acu` pun mâna pe-o nuia şi vă altoiesc pe amândoi! Sau crezi că mi-am pierdut toate puterile? Nu mi le-am pierdut.
Fata nu se mai putu abţine şi izbucni în râs. Femeia se răsuci către ea:
– Poftim! Ţurloaiele goale pe frigul ăsta şi pe ploaia asta. Aşa vă îmbolnăviţi toate, vă ia boala pe la şale şi rămâneţi sterpe. Pe urmă vă miraţi că aşază bărbaţii şapca pe-o sprânceană şi pleacă bine-mersi la altele. Pune, fato, ceva pe tine! Sau n-ai? Sărăcuţa de tine, de unde vii, maică? Şi unde mergi singurică? Vai de tine…
– Nu sunt singurică, sărut-mâna, sunt cu el…
– Cu ăsta de se umflă aşa în piept? Zici că-i un căpcăun în pantaloni scurţi. Ho, băiete, că nu ţi-o ia nimeni, a ta e pentru totdeauna. Dar numai dacă vrea ea aşa. De ce n-ai grijă de fată dacă zice că o iubeşti ca pe ochii din cap? Nu vezi că e vânătă de frig? Sau vrei să fie moartă după tine la propriu?
Luat prin surprindere, băiatul nu spuse nimic, însă merse către scaunele de plastic şi începu să caute printr-un rucsac, iar Stamatoiu se hotărî să intervină:
– Hai, ţaţă Marie, nu ne mai lua pe toţi la puricat, nu vezi că ai speriat copiii? Abia picară şi ei… Te duci la Bucureşti? Azi ţi-ai găsit?
– A născut noru-mea, cum să nu mă duc? Are fecior! Îl botează Constantin, frumos nume. Nu? Nu naşte femeia în funcţie de vreme, Vasile, sau pe asta n-o ştiai? Axinte, lasă sateliţii, nu mai umbla cu capul în nori, râde şi câinele ăsta de tine, zău aşa…
– Păi să le trăiască şi să fie sănătos, exclamă Vasile, încercând să dreagă busuiocul, să vă bucuraţi de el cu toţii şi să aibă parte de o viaţă mai bună, nu ca asta de acu`! Şi să jucăm la botez, de s-o putea şi-om fi invitaţi. Dar azi nu poţi să ajungi la nepoţel, ţaţă Marie, ca să-l vezi şi să-l ţii în braţe, a sărit un tren de pe şină şi nu mai vine personalul. Mai durează până se reglementează situaţia. Îmi pare rău. Mâine poţi să vii şi ajungi la destinaţie. Dar azi nu…
– Auzi la el, îi pare rău… De ce nu faceţi treaba cum trebuie ea făcută, ca oamenii cu capetele pe umeri? Ai? Că le-aţi dat pe toate de-a berbeleacul şi gândiţi cu curu`, să mă ierte copiii ăştia, uite cum mă faci să vorbesc. Nu vă mai puneţi mintea la contribuţie… Nu sunt proastă, Vasile, au îmbătrânit şinele alea, ca şi oamenii, de ce nu le schimbă nimeni?
– Ce, bre, e vina lu` dom şef` că a deraiat trenul?
– Tu să taci, Axinte, nu te da cocoş în faţa mea, că şi-aşa vorbeşti rar, iar când vorbeşti spui numai prostii.
Fata râse din nou şi-i strigă băiatului:
– Acela este rucsacul tău, Miron. Dacă vrei să cauţi o pereche de pantaloni pentru mine, atunci caută în rucsacul meu. Vezi în partea stângă, sub tricouri.
O privi sugestiv pe bătrână.
– Bărbaţii… S-a fâstâcit imediat, l-aţi luat tare, nu se aştepta. Dar nu e băiat rău, aşa să ştiţi, ţine foarte mult la mine.
– Să dea Dumnezeu. Pare bun după ochi, mi-au trecut mulţi băieţi prin faţa ochilor, că am fost învăţătoare şi am scos untul din ei. Unii erau buni ca pâinea caldă, nişte îngeraşi cu ghiozdane în spate, pe urmă s-au înhăitat cu alţii şi praful s-a ales. Şi-au bătut nevestele, au sărit gardul la altele, şi-au stricat gospodăriile. Aşa e, Vasile?
Stamatoiu ridică din umeri, semn că nu înţelesese dacă făcea şi el parte, în opinia femeii, dintre aceia care promiseseră, însă nu confirmaseră de-a lungul timpului şi îşi rataseră viitorul. Trase din ţigară:
– Mai ţine şi de norocu` omului, bre, nu-i mai judeca pe toţi la grămadă, pe repede-nainte. Sunt situaţii şi situaţii…
– Da` mai ţine şi de voinţă, Vasile, pe-aia ai uitat-o pe drum. Că ţi-am zis să înveţi carte mai multă, dar tu ai venit aici, la haltă. Şi aici ai rămas. Ţi-a plăcut situaţia asta, nu alta…
– Am vrut să fiu aproape de ai mei, bre, de ai mei şi de sat.
– Ai vrut. Copiii se îndepărtează de părinţi. Se duc unde-i duce viaţa, unde-i duce meseria. Îşi fac un rost, o duc mai bine, de ăia care muncesc zic. Ăia care nu muncesc şi taie frunza la câini strâng din dinţi şi se uită lung la alţii care au de toate. Ai vrut mai aproape de sat… O prostie mai mare ca asta nu am auzit de multă vreme. Te-a ţinut satul legat şi n-ai mai putut să pleci?
– Prea le iei şi matale la extreme, zău aşa…
– Le iau aşa cum ştiu eu, Vasile, nu te mai încontra, n-o scoţi la capăt cu mine. N-am trăit degeaba. Zici că azi nu vine? Şi trebuie să mă întorc acasă cu sacoşele astea? Frumos vă stă… Eu ca eu, că mă duceam la nepot, dar Axinte ce caută pe-aici, pe la haltă? Te-oi fi săturat de sat, Axinte…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru