– Am vrut să ajung la Bucureşti, ţaţă Marie, răspunse Axinte, apoi îl mângâie pe Moşu` şi-l privi cu tristeţe nedisimulată, dar şi cu o vizibilă resemnare. Ce să fac şi aici, să tai frunză la câini toată viaţa? Mă duc să-mi caut de lucru… Oraş mare, alte posibilităţi. S-o găsi ceva şi pentru mine.
– Câine ai, Axinte, iar frunze se găsesc pe toate drumurile, trase femeia o concluzie care îi făcu pe Miron şi pe Casandra să chicotească încă o dată. Şi cu gospodăria de-o viaţă ce faci, o dai la biserică? Nu-i păcat de toată munca şi de toate amintirile? E drept, popa ăsta al nostru de-abia aşteaptă, s-a-nvăţat să ia cu două mâini… Doamne, iartă-mă, am ajuns să spun numai prostii! Femeie bătrână… Nu mă luaţi în seamă, copii, omul se prosteşte pe măsură ce îmbătrâneşte, iar Axinte nu iese nici el din rândul lumii…
– Se duce ţaranul să se plimbe ţanţoş pe Calea Victoriei, ţaţă Marie, interveni şeful de haltă, mustăcind, iar ploaia îşi înteţi ritmul şi lovi, cu şi mai multă înverşunare, în acoperişul peronului.
Casandra, străbătută dintr-o dată de un fior care-i făcu piele de găină, înşfăcă perechea de pantaloni lungi adusă de Miron şi se retrase, şchiopătând uşor, în „sala de aşteptare” pentru a se schimba.
Un tunet îi obligă să tresară. Dar mirosea a viaţă proaspătă, curată, spălată de toate necazurile lumii de dinainte de potop, şeful de haltă aprinse altă ţigară, îmbiindu-l şi pe Axinte, Miron fu şi el întrebat din priviri şi acceptă fără nicio reţinere. Pufăiră în tăcere.
Nici Maria Vlăsceanu nu spuse nimic, câteva minute, poate pentru că nu avea nimic împotriva tutunului sau poate că nu dorea să creadă cineva că încearcă să dea sfaturi de viaţă atunci când nu e cazul.
Apoi rosti, adresându-se băiatului:
– Fumează, maică, dacă te-a prins viciul ăsta şi nu-ţi mai dă drumul… Şi al meu fuma, Dumnezeu să-l ierte, fumează şi fiu-meu, fumează şi nora. Toată lumea fumează. E păcat de bani, în rest nu mai spun nimic. Am încercat în tinereţe, nu s-a prins de mine… Că dacă s-ar fi prins nu m-ar fi oprit nimeni din pufăială…
Luminile albastre şi roşii ale unui girofar sclipiră la capătul peronului, iar o maşină inscripţionată cu însemnele inconfundabile ale poliţiei apăru prin ploaie, fantomatică, desprinsă parcă dintr-un alt scenariu lacustru. Ştergătoarele încercau cu frenezie să lupte împotriva ploii, aproape inutile în demersul lor susţinut. Şoferul apăsă frâna, apoi opri motorul.
– Da` asta ce-o mai fi? întrebă femeia, privind mirată către maşina lovită cu furie de stropii mari, iar şeful de haltă deveni dintr-o dată foarte serios, îşi aranjă ţinuta cu gesturi grăbite şi porni, călcând apăsat, către maşină.
Pufni:
– A deraiat un tren de marfă, ancheta e în desfăşurare, musafiri ne mai lipseau, ţaţă Marie. Mai bine mergeţi acasă. Ia-i şi pe copiii ăştia – arătă către Miron şi o căută din priviri pe Casandra – dacă poţi, n-au unde să stea şi ploaia e pusă pe treabă, din câte observ. Nu se opreşte cu una, cu două… E de durată. Dar bine că au ajuns la noi, dacă se trezeau în câmp, fără un acoperiş deasupra capului? Norocul lor…
– Pot să stea şi la mine, dacă vor, interveni Axinte. De când am rămas singur nu mi-a mai trecut nimeni pragul…
– Tu eşti bărbat, Axinte, o femeie ştie mai bine cum să se poarte cu musafirii, chiar şi atunci când e luată pe nepregătite. Pune masa, schimbă aşternuturi… Iar fata se va simţi mai bine dacă vede o muiere pe lângă ea. Oameni suntem, nu-i las eu în ploaie sau nemâncaţi, aşa mă cunoaşteţi voi pe mine?
Femeia îl privi pe Axinte cu subînţeles, iar acesta ridică din umeri în semn de acceptare a situaţiei. Îi trecuse prin minte şi faptul că n-avea de niciunele în cămară, iar copiii, cu siguranţă, ar fi vrut să mănânce. Şi nici curăţenie nu mai făcuse de ceva vreme… Ce curăţenie să mai faci atunci când nu-ţi mai arde nici de viaţă? Îşi aduse aminte de gardul care stătea într-o rână, de perdelele nespălate, de masa din bucătărie… Un picior trebuia reparat, se vărsa paharul dacă te aşezai fără să fii atent.
Se deschiseră portierele. Din maşina poliţiei coborâră două personaje corpolente, şoferul – echipat în uniforma clasică, îndesându-şi şapca pe cap – şi pasagerul, un ins înalt, cu părul pieptănat pe spate, îmbrăcat într-un costum albastru-închis şi acoperit cu un trenci de culoarea untului care-i acoperea genunchii.
– Se uitau ai mei la un serial, pe vremuri, mereu îşi aduc aminte de el, am văzut şi eu câteva episoade trase de pe site-urile de torente, spuse băiatul dintr-o dată, fără a se adresa cuiva anume. Colombo. Aşa se numea serialul. Ăsta care a coborât din maşină ar fi exact ca el, numai că e prea drept, e ca scândura, celălalt era adus de spate. Poate că e vorba, totuşi, despre aceeaşi inteligenţă sclipitoare…
Reveni şi fata lângă ei, privind curioasă întreaga scenă. Apoi i se citi o urmă de îngrijorare pe chip, pentru câteva secunde.
– Ce-i, Miron, ce s-a întâmplat? De ce a venit poliţia?
– Teribila anchetă în desfăşurare, darling, destoinicul inspectorul vine spre a obţine, prin atât de interesantele mijloace specifice, informaţii nepreţuite pentru dosarul consistent, iar şeful de haltă îi iese în întâmpinare. Ca un bun cetăţean ce se află. Va răspunde, fără crâcnire, la orice întrebare, fie ea şi delicată…
– Ce îţi mai turuie gura, zâmbi ţaţa Maria. Repeziţi mai sunt copiii din ziua de azi. Vremurile îi fac aşa, că şi ele tot repezite sunt. Dar să ştii că serialul ăla de care vorbeşti mi-a plăcut şi mie… Să dea Dumnezeu să nu fie nimic grav.
Şeful de haltă îi întâmpină pe cei doi cu o mină serioasă:
– Bună ziua, sunt Vasile Stamatoiu, şef de haltă. Cu ce vă pot ajuta?
– Bună ziua, vorbi individul în costum, în timp ce şoferul se poziţiona cu un pas în spatele său. Dânsul este agentul Minea, iar eu sunt Costin Andreescu. De la Criminalistică. Am putea să stăm de vorbă câteva minute?
– Da. Cum să nu? Vă stau la dispoziţie. Mergem la mine în birou. E vorba despre marfarul deraiat? Am fost informat mai devreme. Dânşii – se întoarse pe jumătate către cei aflaţi pe peron – doreau să ia personalul de Bucureşti, însă acum vor pleca la casele lor.
Andreescu le aruncă o privire scurtă, ca şi cum abia atunci le-ar fi înregistrat prezenţa, apoi i se adresă lui Stamatoiu.
– Sunt consăteni de-ai dumitale?
– Doar femeia şi cel cu câinele. Moşu`.
Bărbatul în trenci afişă o expresie nedumerită.
– Aşa-i zice câinelui, completă Stamatoiu, certându-se în gând pentru că oferise o astfel de informaţie puerilă. Băiatul şi fata au ajuns mai devreme. Nu sunt de pe-aici. Spun că sunt în călătorie prin ţară. Miron şi Casandra, aşa îi cheamă. Aşa au spus că îi cheamă, de fapt, nu am dreptul să le cer documentele de identitate, după cum ştiţi… Şi de ce ar face asta un şef de haltă? Oamenii sunt în trecere. Vin, cumpără bilet, pleacă… Se duc acolo unde trebuie să ajungă. Dar altceva nu mai ştiu despre ei. Copii. Cu părinţi care îi lasă să facă tot ce le trece prin cap. Astea-s vremuri de plimbare?
– Ce vreţi să spuneţi?
– Privim şi noi la televizor, domnule, ascultăm ştirile, citim presa… Se întâmplă atâtea şi atâtea nenorociri… Crime, violuri, dispariţii.
– Ei, lăsaţi că nu-i dracul chiar aşa de negru, nu suntem buricul târgului în ceea ce priveşte infracţionalitatea. Deci nu pot merge şi ei la casele lor…
– Ce vreţi să spuneţi?
– Nefiind din partea locului, nu au cum să meargă la casele lor. Aşa v-aţi exprimat.
– Îi spusesem ţaţei Maria – Maria Vlăsceanu, a fost o viaţa întreagă învăţătoare, întreaga comunitate o cunoaşte şi o respectă, de ceva vreme e văduvă – să îi găzduiască. Cum să-i laşi în sala de aşteptare, nu? Suntem primitori şi bucuroşi de oaspeţi…
Şoferul tuşi, dorind să oprească elanul lui Stamatoiu, apoi se trase mai aproape:
– Mi-a spus şeful de la halta vecină că eşti de serviciu.
– Fane?
– Ştefan Matei.
– Da, vă rog să mă scuzaţi. Dar ne cunoaştem de când eram copii, am bătut uliţele împreună, ne-am scăldat, am colindat, am făcut poştă prima ţigară, mă ia gura pe dinainte, mai ales că ne leagă şi aceeaşi meserie. Dar de ce v-a trimis la mine? Accidentul s-a produs în sectorul lui, eu doar am primit informaţia. Telefonic. Şi am înţeles de la el că nu e nimic grav, că se rezolvă.
– Se rezolvă cu trenul, dacă nu s-a şi rezolvat deja. Alta-i problema noastră…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru