Călătoria (19)

Radu Eftimie îşi deschisese cârciuma din sat în urmă cu vreo şase ani şi jumătate, în partea de la stradă a gospodăriei care-i rămăsese moştenire după moartea părinţilor. Un prieten avocat îi întocmise „actele firmei”, plătise taxele pe care le avusese de plătit către stat, ridicase două camere şi încropise, la intrare, o terasă de vară, acoperită, apoi desfiinţase cele două porţi mari de lemn ale curţii şi „intrase în afaceri”, aşa cum îi plăcea să spună de fiecare dată când îşi aducea aminte de acele momente ale începutului sau când stătea de vorbă cu vreun cunoscut şi depănau amintiri.
Nevastă-sa, Sânziana („Cu numele ăsta vrei să mă duci la ţară şi să mă faci cârciumăreasă”?), fusese tare nemulţumită la început, abia reuşise să-i mai intre în voie şi să o convingă că nu era vorba despre o prostie care avea să le mănânce şi banii, şi sănătatea. Se înnegurase la faţă şi îl privise pieziş cu ochii căprui.
„Uite-aşa ne băgăm slugi la toţi sărăntocii din sat, bărbate!”, îi strigase în multe seri, mai ales atunci când „afacerea” nu mergea aşa cum anticipase el. „Dacă dăm faliment pe unde scoatem cămaşa? Nu era mai bine să fi rămas noi la Bucureşti şi să ne trăim viaţa liniştiţi? Uite câte taxe, uite ce impozite, uite cum vin controale peste controale şi trebuie să plece toţi cu portbagajul plin. Nu le pui în portbagaj, nu mai scapi de amenzi niciodată! Ce ne-o fi trebuit? Cum de m-ai convins să mă iau după tine?”
Nici unul, nici altul nu se pricepeau la astfel de treburi comerciale, deloc uşoare sau la îndemâna oricui, ea fusese dactilografă, el instalator. Dar îl cuprinsese o poftă teribilă de a deveni cârciumar – poate că se gândise de multă vreme la o astfel de variantă, însă ţinuse gândul numai pentru el, fără a-l spune cuiva – şi nu mai dorea să dea înapoi.
Nu-i fusese frică de cei care veneau să îl controleze „la sânge”, mai ales la începutul activităţii. Şi nu-i era nici acum. Îi primea, le arăta ce ce trebuia să arate, avea actele în regulă, nu „umblase” – cum auzise că fac alţii – la casa de marcat. Îi omenea, le punea masa, le dădea să mănânce şi să bea. Nu plecau niciodată cu mâinile goale, e adevărat. Iar el le striga la plecare: „Să trăiţi, mai poftiţi pe la noi!”, de parcă ăia nu ar fi fost altceva decât musafiri şi nu nişte trimişi hotărâţi să-i frece ridichea şi să caute nodul în papură.
Plătise şi amenzi, mai mari, mai mici, nu se putea fără asta, ceva tot îţi găseau în neregulă dacă se apucau să scormonească. Dar, în general, accepta situaţia fără să crâcnească şi, atunci când n-o mai scotea la capăt cu câte unul „pus pe rele”, umbla la portofel şi dădea fără să se tocmească, cât să-i treacă ăluia cheful de control „ca la carte”.
După revoluţia din `89 plecase şi el, ca mulţi alţii, prin Turcia, adusese blugi, parfumuri, „şpreiuri”, săpunuri, alte boarfe de toate soiurile şi culorile, vânduse, câştigase bani frumoşi, reuşise să pună şi deoparte.
Când muriseră ai lui – întâi tac`su, de cancer la prostată, apoi maică-sa, la doi ani după bărbat – se gândise să vândă moştenirea primită, să pună banii la bancă şi să rămână bine-mersi în apartamentul de două camere de la Bucureşti.
„Să avem şi noi zile mai liniştite”, gândise. Apoi, întrebând în stânga, întrebând în dreapta, vorbind cu unul şi cu altul atunci când ajungea prin sat ca să nu se aleagă praful de toată agoniseala părinţilor, înţelesese că oamenii au nevoie de cârciumă ca şi de biserică. Şi la bucurie, şi la necaz. Nu se poate fără ele în nicio comunitate. Mai exista o bodegă în sat, mai către margine, dar casa părinţilor săi fusese ridicată chiar la drumul care tăia satul în două, nu pe o uliţă oarecare. Casă trainică, trei camere, acoperită cu tablă cu zece ani în urmă, o bucătărie de vară, un grajd în care nu mai trăia niciun animal, fiindcă vaca pe care o avuseseră ai lui murise de multă vreme. Şi o grădină mare, în spatele grajdului, unde creşteau câţiva meri.
„De ce să vând eu toate astea?” îşi spusese, apoi se hotărâse. „Hai, femeie, să devenim afacerişti”, murmurase într-o seară, în timp ce stăteau amândoi la masa din bucătărie şi beau câte un păhărel cu lichior, iar nevastă-sa îl privise ca pe unul abia trezit din leşin. Nici nu voise să audă de aşa ceva. A intrat zâzania între ei. S-au certat, s-au împăcat, iar s-au certat, iar au revenit la sentimente mai bune.
– Tu n-ai fost mare afacerist niciodată, Radule. Ai vândut nişte zdrenţe câţiva ani, pe la unul, pe la altul. Ai făcut şi tu ce-ai văzut la alţii. Nici n-ai murit de foame, nici nu te-ai îmbogăţit. O experienţă şi atât. Comerţ e ăsta? Cârciuma nu e o joacă. Vine Fiscul, dacă nu eşti în regulă te bagă la evaziune, ajungi în puşcărie. De asta avem noi nevoie acum?
– Lasă că şi la Fisc sunt toţi oameni, nu căpcăuni. Există legi şi pe la noi, nu e ţara nimănui. Şi ce, toţi care şi-au deschis bodegi la ţară au avut stofă de afacerişti? Crezi că toţi au terminat finanţe-bănci? Omul se adaptează, învaţă de pe o zi pe alta. Mai ales dacă îl duce capul şi e descurcăreţ. Vrei să spui că pe mine nu mă duce capul? Asta vrei să spui? Băutură se va bea mereu, oamenii de la ţară au nevoie de unele produse pe care nu le pot găsi uşor. Decât să ajungă până la oraş… Nu e mai bine să le aduci marfa aproape?
Până la urmă, observând hotărârea lui, femeia nu mai avusese încotro şi acceptase, îngândurată, să părăsească Bucureştii şi să ia viaţa de la capăt.
– Luăm viaţa de la capăt, bărbate… La tinereţe era cu totul altceva, dar acum…
Atât spusese.
– O luăm, Sânziano. De ce să n-o luăm? Copii n-avem, prea bătrâni nu suntem. Casă avem în sat, tragem apă, punem o centrală, toate se fac. Vindem aici şi cârciumar mă numesc. „La Sânziana”, aşa-i zicem, îi gâdilase orgoliul.
– Dacă zici tu… Numai să nu ne pară rău. Să nu intrăm în vreo belea. Să nu ne-mbolnăvim de la vreo supărare…
– Începutul e greu, femeie. Şi, dacă o fi şi-o fi să nu meargă afacerea, e gospodăria noastră. Nu ne poate da nimeni afară din ea…
Aşa făcuseră. Şi, chiar dacă la început nu le fusese uşor – o altă ceartă, o altă împăcare, nopţi nedormite şi calcule febrile făcute până apăreau zorii în ferestre şi cântau cocoşii prin curţile vecine –, „afacerea” începuse să dea rezultatele dorite.
Încetul cu încetul, cârciuma se transformase şi în magazin sătesc, conform planului iniţial, aduseseră chiar şi un tonomat de cafea, băga ţăranul hârtie sau monedă şi lua cafeaua în pahar de plastic. Şi le plăcea tuturor să se fandosească aşa, de ziceai că numai asta băuseră toată viaţa şi de când lumea apăsaseră pe butoanele tonomatelor.
Curtea era mare, deschideai poarta de fier forjat, mergeai pe o aleea betonată şi descopereai, în stânga, casa bătrânească recondiţionată. Trăseseră apă – aşa cum promisese el la început –, puseseră o centrală ca să nu aibă probleme cu apa caldă şi să se simtă confortabil „chiar şi la ţară”. Zugrăviseră, vopsiseră, schimbaseră mobila şi perdelele, reparaseră pe unde fusese cazul. Pe la acoperiş, pe la duşumele… Schimbaseră instalaţia electrică, erau mulţumiţi, nu cheltuiseră banii de pomană.
În dreapta, dacă întorceai capul, apăruseră cele două camere noi, zidite cu simţ de răspundere, şi terasa de vară, pietruită, cu mese de plastic, albe şi verde-nchis.
Într-o cameră era cârciuma – adusese şi un televizor cu ecran mare, plat, ca să vadă muşterii meciurile de fotbal, consumând şi mai abitir, vara dădea drumul la un ventilator prins în tavan, punea muzică lăutărească atunci când „se încingea atmosfera”, însă nu permitea nimănui „să sară peste cal” –, în cealaltă cameră găseai magazinul sătesc.
Bărbaţii intrau şi rămâneau în camera „de la stradă”, dând pe gât bere, ţuică, vin, rom sau, mai rar, coniac. Discutau despre toate şi despre nimic, se simţeau bine. Muierile treceau grăbite – bombănindu-şi bărbaţii, de ce mai multe ori, fiindcă abandonau treburile prin gospodărie pentru a pierde timpul – şi mergeau la camera din spate, trecând pe lângă tejgheaua cârciumarului, acolo unde găseau „de toate” şi unde vindea „doamna Sânziana”. Nu-i mai părea aşa de rău că plecase de la oraş, vecinele care o priviseră suspicioase la început – numind-o, în derâdere, „orăşanca aia cu nasul pe sus” – o acceptaseră, în cele din urmă, descoperise că viaţa se putea desfăşura şi altfel decât fusese ea obişnuită.
Atârnaseră o firmă mare, adusă cu o camionetă de la Bucureşti, se întindea dintr-o parte în alta a faţadei cârciumii. Noaptea, neoanele sclipeau în roşu şi albastru, iar cârciumarul se uita la ea cu mare drag de fiecare dată când se pregătea să închidă şi îşi aducea aminte de ai lui. Ar fi fost mândri de el…
Cârciumarul asculta acum răpăitul ploii pe acoperiş şi zâmbea auzind cum se ambala Fane Liberare. Acesta stătea la o masă, împreună cu Lică al lu` Pescaru` şi cu Ion Niculaie, zis Nasote, pentru că avea un nas „cât toate zilele”, conform lui Liberare, ceea ce însemna şi că era bine dotat în „partea de jos”. Însă nimeni nu ştia cu siguranţă dacă era aşa sau nu, cert este că Ion era neînsurat, deşi avea vreo patruzeci şi cinci de ani. Şi nici nu dădea semne că s-ar aşeza curând la casa lui.
Lică de-abia intrase în cârciumă, în urmă cu vreo cinsprezece minute, îşi scuturase hainele ude, dăduse bună-ziua din vârful buzelor, aprinsese o ţigară – n-ar fi trebuit să fumeze înăuntru, conform noilor reguli, dar cârciumarul era înţelegător, ca orice fumător atunci când e vorba despre viciul comun şi mai închidea ochii, din când în când – apoi trăsese cu ochiul către televizor.
– Nea Radu, nicio ştire mai acătării? Cade guvernul sau nu cade? Poate o să trăim şi noi mai bine…
– Salut, Lică! Guvernul e pe poziţii, se ţine cu dinţii şi cu ghearele de scaune. Dar a deraiat un tren la halta vecină.
– Aoleu! Dă-mi şi mie o ţuică. Mare să fie! Şi ce ploaie, nea Radu, potop, numa` o inundaţie ne-ar lipsi, încolo suntem puşi bine cu toate…
– Nu e grav, era de marfă, intervenise Liberare, iar Lică se îndeptase către masa acestuia şi se aşezase.
– Ce transporta?
– Parcă asta contează, murmură Ion, important e c-a sărit de pe şine. Ducea el ceva, că doar de-aia e marfar. A dat la ştiri, acum aude lumea şi de noi, că pe-aici e ca la capătul pământului.
– Şi ce-ai vrea, mă, să n-ai loc de turişti? Ce să vadă aici? Câmpul care abia de mai produce câte ceva? Ce suveniruri de-alea ai putea să le dai tu? Ce poţi tu să le oferi la căminul cultural? Că i-am zis primarului „bă, degeaba eşti primar, nu se vede nimic, mai atrage şi tu fonduri. Da` el se uită la mine şi râde ca prostu`”.
– Liberare, tu eşti tot timpul cu capsa pusă…
– Data viitoare să fie al dracului ăla care mai merge la vot… Nea Radule, mai adă o bere, că mi s-a uscat gâtul!
– Să fie două, nea Radu! interveni şi Ion Nasote. Sau să iau şi eu o ţuică, ca Lică? N-ar fi mai bună?
– Parcă eşti fată ne-ncepută, aşa dai din colţ în colţ. Am pornit pe bere, hai s-o ţinem pe bere! Nea Radu, da` de ce nu-l sunt pe Stamatoiu, că el, ca să zic aşa, trebuie să aibă informaţii din interior. E dintre ei, de la cefere… De-ai lor. Nu se poate să nu ne spună ceva suplimentar.
– O fi omu` ocupat.
– Ocupat pe dracu`. Cum să fie ocupat dacă a deraiat marfaru`? Personalul care trebuia să treacă n-a mai trecut, pe unde s-o ia, pe lângă şine? Am dreptate, Nasote?
– Tu ai mereu dreptate, Liberare…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru


12 gânduri despre “Călătoria (19)

  1. Aceasta deja nu mai este o povestire dintr-un sat al Romaniei postrevolutionare ci este, o adevarata saga a satului romanesc contemporan ! Si te astepti cumva ca in cazul in care vei castiga oarece parale de undeva { X Factor sau…I Umor 😉 } sa-ti scoti banii din vanzarea cartii ? Stai bland maestre caci romanii nu-l mai citesc nici macar pe Dan Brown , de cand au vazut filmele facute urmare a cartilor sale ! Deci , FA INTAI FILMUL !!! Sanziana ? Pai cum dracu de-au botezat-o parintii astfel , nu prevedeau ca-si va gasi , si asta in cel mai bun caz , un Pepelea ? ” – Data viitoare să fie al dracului ăla care mai merge la vot… Nea Radule, mai adă o bere, că mi s-a uscat gâtul!
    – Să fie două, nea Radu! interveni şi Ion Nasote. Sau să iau şi eu o ţuică, ca Lică? ” Dupa umila mea parere , acestea-s frazele cheie ce-ar caracterza intreg poporul roman de dupa ” revolutie ” si-n special finalul : „– Tu ai mereu dreptate, Liberare…” Se naste un Liberare la fiecare minut ! Maeste , iti urez sa ai parte de-o saptamana cat mai prolifica , din punct de vedere literar fireste 😉 si cu multa sanatate caci , pe la mine prin Berceni asa se aude , ca-i mai buna decat orice altceva !

    Apreciat de 1 persoană

    1. O săptămână cât mai bună vă doresc şi eu, mă bucur că parcurgeţi în continuare această poveste… Sper să fiţi în continuare aproape de personaje. 🙂 În rest, important e să o ducem cu bine la capăt, pe urmă mai vedem ce şi cum, din toate punctele de vedere…

      Apreciază

      1. Cum dracu sa nu fiu ” aproape d e personaje ” daca-mi place cum este creionat fiecare dintre ei ? In rest…daca am avut rabdare sa citesc , Voina i mir plus Tihi Don { imi pare rau ca nu mai am tastatura aia cu litere slave cumparata direct din Moscova 😉 } 😎 cum sa nu astept cu nerabdare un viitor episod din viata taranilor Romaniei postrevolutionare mai ales ca, intreaga dumitale naratiune , povestirea dumitale chiar luata pe episoade , este de fapt o critica acerba a politicii si politicienilor nostrii de KKT ? Dai inainte maestre : PE EI , PE ….. MAMA LOR !!!!! 😡 😡 😡 Am uitat sa fac asta in prima interventie dar o fac acum : MULTA SANATATE SI DOAMNEI DUMITALE !!!

        Apreciat de 1 persoană

        1. Situația – politică – e din ce în ce mai complicată, observăm asta cu toții. Eu cred că se apropie, din nefericire, colapsul… Și tot noi vom plăti daunele, așa cum s-a întâmplat de fiecare dată… Sănătate vă dorim și noi! 👍

          Apreciază

  2. Se schimbă atmosfera, iar o cârciumă e cum nu se poate mai bună pe o vreme atât de ploioasă. Plus că apar noi personaje, la fel de mucalite și interesante după cum ne-ai obișnuit. Mi-a plăcut modul în care ai ales să mergi mai departe. Multă inspirație în continuare, Cristian! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s