Promisiunile neonorate fac parte integrantă din viaţa noastră de zi cu zi. La diferite intervale de timp, parcă pentru a ne face în ciudă, diferite personaje scoase din încăpătorul joben politic apar pe sticlă, zâmbesc, stâlcesc cuvintele – din cauza emoţiilor, ni se transmite de fiecare dată; avem de-a face, invariabil, cu Emotivi ai Neamului – şi spun că ne vor aduce bunăstarea. Este atâta bunăstare pe cap de locuitor al României încât te şi miri că oamenii umblă gârboviţi pe străzi, vorbesc singuri sau suferă de depresie.

Trebuie să fim optimişti. E musai. Doar optimismul ne salvează/ne poate salva de greşelile gramaticale grosolane, de plagiatele care sunt considerate de noul ministru al Educaţiei (?!) doar amănunte insignifiante, de încrengătura mafiotă în care s-au agăţat – fără şansa eliberării – toate speranţele pe care ni le-am făcut de-a lungul timpului.

Trăim vremuri în care graficele colorate sunt la mare preţ. Curbe ascendente, cifre ameţitoare, creşteri de salarii şi pensii, procente zglobii, un dans nebun în care PIB-ul îşi rupe pingelele. Chiuituri, poze de grup, bliţuri.

Educaţia e agramată, Sănătatea de bolnavă, Industria e pe butuci, Transporturile au rămas în pană, Armata bate pas de defilare pe bulevarde pline de gropi, Agricultura a ajuns pârloagă, Comunicaţiile suferă din lispsă de comunicare, Fondurile Europene se prezintă sub forma unei puşculiţe în care nimeni nu reuşeşte să arunce o monedă. Guvernul are 27 de miniştri. Ţara are mii şi mii de nevoi. Mandatele ministeriale vin, trec ca şi cum n-ar fi fost, sunt date dintr-o mână în alta, într-o ştafetă a incorectitudinii şi a incompetenţei. Jurământul depus la Cotroceni a căzut într-o tristă banalitate.

Există, ce-i drept, scuze. Şi, după cum scriam la început, promisiuni neonorate. Noi înghiţim pe nemestecate şi scuzele, şi promisiunile, şi zâmbetele false, apoi ne uităm în oglindă şi înregistrăm, apatici, urmele dezastrului pe proprii obraji.

♣ Cristian Lisandru