Aripi

M-am trezit în mijlocul unui oraș pustiu. Doar câteva ziare mototolite erau purtate de vânt de-a lungul bulevardului, dintr-o parte în alta, în sus și în jos, bezmetice și neliniștitoare, iar eu m-am frecat la ochi, nedumerit, nedezmeticit, spunându-mi doar drace, asta este exact ca în film.

Nu mi-am putut aminti despre ce film era vorba, însă acesta este doar un amănunt nesemnificativ în context. Scenariștii de la Hollywood inventează mai tot timpul, cu plăcere evidentă, personaje carismatice capabile să supraviețuiască apocalipselor de tot felul – naturale, nucleare, biblice, bacteriologice ș.a.m.d. – reușind, în același timp, într-un spectacol grandios de sunet, lumină și efecte 3D, să nu fie luate prin surprindere, să se lase de fumat, de droguri sau de băutură, să se îndrăgostească la prima vedere (cel mult la a doua), să citească tot ceea ce nu citiseră înainte de resetarea „softului planetar” sau să descifreze mistere pe care întreaga omenire nu reușise să le descifreze până atunci, lucrând chiar și peste program, în câteva milenii.

Spre deosebire de personajele respective, eu nu eram nici carismatic și nici pregătit pentru contactul cu un oraș stingher, trist, părăsit de locuitorii săi din cine știe ce motive alarmante.

Am tras pe mine, la repezeală, un tricou și o pereche de blugi – un vraf de boarfe fistichii s-a prăbuşit atunci când am tras exact ultimul obiect vestimentar, cel de la baza coloanei (100% bumbac) – și am ieșit din blocul cu patru etaje așteptând să aud cum trec pe deasupra acoperișurilor escadrile de avioane trimise să învingă extratereștrii abia picați pe Terra. Şi pregătit sufleteşte &trupeşte să văd măcar o uniformă de camuflaj care să îmi confirme la minut că situația mondială a degenerat iremediabil chiar în timp ce eu dormeam și visam – nu exagerez – că stăteam sub o cascadă de fluturi și priveam fermecat cum zburau culori nemaivăzute în jurul meu.

Dar… Lipseau avioanele. Lipseau uniformele. Iar liniștea era deplină în orașul unde, din câte văzusem și auzisem până atunci, a lua în calcul dispariția tuturor zgomotelor însemna doar că ai surzit și nu mai există nicio cale de vindecare pentru tine, indiferent de sumele plătite unor doctori cu CV-uri impresionante, vraci sau, pur şi simplu, escroci care îţi vând ceai de gălbenele pe post de elixir al tinereţii.

Am făcut câţiva paşi, iar la primul colț am zărit un puști îmbrăcat într-o pelerină galbenă, mult mai lungă decât ar fi trebuit, astfel că în spatele său se forma o trenă ciudată care își urma, șerpuind, proprietarul.

Puștiul s-a oprit pentru câteva secunde, m-a privit fără teamă și mi-a făcut cu mâna. L-am salutat și eu. Abia pe urmă mi-am dat seama că scena nu putea să fie decât una complet aiuritoare și am strigat după el:

– Hei, puștiule, unde te duci? Părinţii tăi ştiu că au uitat de tine înainte de pune tot calabalâcul într-o camionetă?

Ce întrebare tâmpită ai pus… E un copil orfan, mai mult ca sigur că această calamitate i-a luat pe toţi prin surprindere, au fugit care-încotro şi poate că mulţi dintre ei nici nu mai trăiesc. Un virus ar fi o explicaţie, unul care se transmite prin aer, acţionează cu rapiditate malefică, iar puştiul este imun. Ca şi tine, de altfel…

Dar nu existau cadavre împrăştiate pe bulevard, iar mirosul care plutea în aer nu era de natură a face pe cineva să strâmbe din nas.

Puştiul s-a întors către mine, iar trena galbenă și-a încetat șerpuirea pentru câteva secunde.

– La cascadă. Ar trebui să mergi și tu acolo. E minunat. Pun pariu că așa ceva n-ai mai văzut nici în filme… Iar în filme poţi să vezi tot felul de lucruri minunate.

Aş fi vrut să îi transmit că în filme poţi să vezi şi lucruri care nu sunt absolut deloc minunate, dar ideea de a mă contrazice cu un puşti, într-un astfel de moment, mi-a displăcut.

Am renunțat la plantarea vreunui alt semn de întrebare – fiindcă o pădure de întrebări are prostul obicei de a te transforma în rătăcitul perfect – și am mers alături de el.

Ciudata călătorie a durat ore bune, puștiul de-abia se mișca în pelerina lui prea mare, iar orașul, așa cum îl știusem, era doar o amintire din ce în ce mai ștearsă. Decorul se completa, se construia, se inventa ad-hoc, străzile se înfundau brusc și nu-ți mai rămânea decât să te întorci pentru a găsi alte trasee, în unele locuri trebuia să te târăști pe sub ziduri plutitoare, temându-te să nu cadă chiar atunci peste tine mormanul de cărămizi, din fostele stații de metrou țâșnea o vegetație luxuriantă și am văzut chiar liane care se întindeau cu rapiditate, ca într-un film dat pe repede-înainte, acoperind firmele magazinelor, farmaciilor și băncilor pe lângă care trecusem cu o zi în urmă.

La un moment dat am zărit un afiș care făcea reclamă asigurărilor de viață și am avut puterea neverosimilă de a zâmbi la gândul că nu i-a trecut nimănui prin minte să propună polițe și pentru o altfel de viață. Una în care te trezești umblând teleleu printr-un oraș care se transformă sub ochii tăi, ca și cum cineva nevăzut și pus pe joacă modifică, în fiecare minut, arhitectura, împingându-te încet dar sigur către o destinație unde te poate aștepta… orice.

Apoi am ajuns. Puștiul a ridicat pumnii în aer, în semn de victorie, privindu-mă cu un delicios aer de superioritate infantilă.

– Ei, ce ți-am spus? Nu-i mișto?

Era mișto.

Într-adevăr.

La marginea orașului meu – orașul meu de ieri, de alaltăieri, de luna trecută, de anul trecut și dintotdeauna – venită direct din cer, se revărsa o cascadă. Dar apa nu era apă, iar fluturii aceia care se ridicau după ce atingeau pământul purtau pe aripile lor toate culorile universului cunoscut și, mai ales (mi-am permis o presupunere), necunoscut.

Am înlemnit.

M-am trezit din vis în vis, mi-am spus, mi s-a mai întâmplat asta, uneori m-am prăbușit din vis în vis o noapte întreagă, rostogolindu-mi oniric toate gândurile pe care creierul surescitat încerca să le reactualizeze înainte de a suna ceasul. E ok, freacă-te la ochi și pregătește-te să cazi din pat, e finalul ideal.

N-am căzut.

Zumzetul amețitor al cascadei de fluturi se înșuruba în mintea mea, liniștindu-mă și timorându-mă în același timp, purtându-mă prin stări contradictorii în care emoția, teama și panica valsau împreună, policromia aceea aflată la marginea dintre real și ireal transforma totul într-un vis palpabil, iar puștiul în pelerină galbenă m-a prins de mână și mi-a spus doar atât:

– Nu-ți fie frică. Sunt eu aici.

În clipa aceea n-am regretat decât maturitatea care îmi lungise oasele în asemenea măsură încât păream un uriaș pe lângă piciul acela atât de sigur pe el și absența unei pelerine galbene în care să îmi înfășor mirările care începuseră să curgă, la rândul lor, ca o cascadă de fluturi.

Acum stau așezat turcește, așteptând o seară (o altă dimineață, poate?) care nu mai vine, și aș da o avere pentru o țigară.

Lângă mine, puștiul e fericit ca un puști lipsit de griji ce se află și îmi șoptește la ureche că mă va învăța să zbor.

– Ca fluturii. Dar să nu-ți fie frică, sunt eu aici, n-ai să cazi. Îți promit.

Ceva din mine îmi spune că așa va fi. Și tac.

Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

7 gânduri despre &8222;Aripi&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s