Cetatea din anticamera trecutului (3)

Lăsă aparatul de fotografiat să atârne, spânzurat de gât, apoi întoarse privirea către locul de unde se auzise vocea. Un şevalet, în stânga, aproape lipit de zidul interior al cetăţii. Îşi dădu seama că trecuse pe sub arcada impunătoare, însă niciun străjer nu-i proptise suliţa în piept, pentru a-i cere hrisoave domneşti, buletin de identitate, scrisori de acreditare sau pur şi simplu o hârtie îngălbenită, făcută sul, sigilată cu o pecete plină de înflorituri. Un răvaş pe care călătorul pe prăfuit ar fi trebuit să îl scoată de la piept sau din cizmă sau…

Un cap – freză ciufulită, plete negre, lungi, aşezate pe umeri laţi, ascunşi sub o geacă de blugi decolorată – se ivi din spatele şevaletului.

– Prima oară când am păţit asta m-am trezit lângă Zidul Chinezesc. Era în construcţie, se murea pe capete, am pictat câteva peisaje extrem de interesante, însă critica le-a desfiinţat, n-au înţeles că eu adusesem realitatea cu mine, cum să creadă aşa ceva?, au spus că imaginaţia a fost mult prea bogată – nu este asta o tâmpenie? -, expoziţia n-a avut succes, am vândut în pierdere câteva tablouri, ca să nu plec cu mâna goală, unor plictisiţi care achiziţionează picturi cu speranţa intimă că artistul respectiv va da ortul popii înaintea lor, iar ei vor deveni miliardari şi vor trăi ca belferii, pe vreo insulă personală.

O mână care ţine între degete o pensulă subţire se agită prin aerul cald, iar fotograful (o să-i spunem chiar aşa, de ce nu?, vedeţi că nu este neapărată nevoie de un nume pentru ca personajele să prindă viaţă?), ridică sprâncenele şi îi face un semn cu mâna stângă. Un semn de salut. Pensula se mişcă aproape imediat. Salutul său primeşte răspunsul, aşa că se apropie.

– Bună ziua. Sper că nu vă inoportunez, însă cred că nu, din moment ce dumneavoastră m-aţi abordat. V-am ascultat cu atenţie, s-ar putea discuta mult despre condiţia artistului în aceste vremuri şi, de ce să nu punem un punct acolo unde trebuie, în acele vremuri… Tot în excursie, observ, îmbinaţi utilul cu plăcutul, la fel ca mine. Două feluri diferite, dar la fel de incitante, prin care poate fi imortalizat tot ceea ce se oferă privirilor noastre hulpave de orăşeni. Pentru posteritate sau doar pentru ochii rudelor superficiale, aş zice… Surâse.

Ochii pictorului – albaştri, tăioşi, ascunşi sub sprâncene stufoase, probabil că are şi o grămadă de păr pe piept, gândi fotograful – îl fixară câteva secunde. Umerii se ridicară, la un moment dat, apoi reveniră la linia iniţială. Gestul putea fi tradus prin „asta este, încă nu s-a prins, îi pică greu fisa”.

– Excursia asta, dar încă nu ţi-ai dat seama prefer să ne tutuim, formula de politeţe este absurdă într-un astfel de context în care noi doi venim de undeva, iar toţi ceilalţi sunt dintr-o cu totul altă parte, suntem deja legaţi unul de celălalt, prin… hmm… prin destin, exact, asta doream să spun -, este una specială. Nu ştiu care au fost criteriile în funcţie de care ne-au ales, pe mine şi pe tine, deocamdată nu am mai văzut pe altcineva ca noi, pe aici, dar bănuiesc că ne-a ales, totuşi, cineva, nu neapărat Dumnezeu, aş spune, poate vreo comisie de savanţi ciudaţi – pensula răsucită în dreptul tâmplei, semn clar că părerea pictorului despre cei vizaţi nu putea fi decât una singură -, selectaţi de alţi savanţi, şi mai ciudaţi, poate chiar de armată, militarii se ocupă cu afaceri din astea, aproape toate teoriile conspiraţiei acordă militarilor primele locuri ale podiumului, îi bănuiesc în spatele unor aparate nevăzute, analizându-ne fiecare mişcare, fiecare decizie, fiecare boabă de transpiraţie care transmite o grămadă de informaţii, e ca-n filmele acelea de la MGM, poate că le-ai şi văzut – privire întrebătoare, sprâncene ridicate a mirare,  nu se poate să nu fi văzut acele filme! -, cu turişti care plăteau un purcoi de bani pentru a merge în lumi ale trecutului sau ale viitorului, reconstituite sau construite corespunzător, cu oameni-roboţi şi aventuri de toate felurile, pac-pac, roboţii o iau razna la un moment dat şi scapă de sub control, adică nu e bine să te joci de-a… – pensula a se înfige între norii pufoşi ai cerului de vară, căutând divinitatea – numai că aici e chiar pe bune… Nu e cu roboţi. Nici aici, nici la Zidul Chinezesc nu a fost. Şi nici pe plajele Normadiei, atunci când au debarcat aliaţii. Acolo nu am putut picta, tensiunea era prea mare şi m-am întrebat cum ar fi fost ca soarta bătăliei să fie cu totul alta decât a fost. Mă rog, a fost la fel, evident…

Îl pironi cu privirea, preţ de câteva secunde, ca şi cum ar fi dorit să se convingă că personajul exista, era acolo şi vorbea fără întrerupere. Celălalt nu dădu semne că ar fi fost, cumva, lezat de acea căutătură fixă.

– Pur şi simplu s-a deschis o poartă, amice, iar noi doi – pensula se repede către pieptul fotografului -, am intrat prin ea. Şi iată-ne. Ev Mediu. Nu e super? Te plictisesc cumva, sper că nu ţi-ai înghiţit limba?!

Apucă aparatul şi îl întrebă din priviri pe vorbăreţ – apărea şi dispărea, se trăgea într-o parte, îi vedeai jumătate din trup, apoi dispărea din nou şi auzeai doar câteva mormăieli „artistice” – dacă îi poate face o fotografie.

Pictorul arboră un zâmbet imens. Dinţii de un alb surprinzător – numai buni pentru o reclamă la pastă de dinţi – străluciră în razele soarelui. Clic. Clic. Clic. Pictorul se ridică de pe scaun şi făcu o reverenţă.

– Posteritatea îţi va fi recunoscătoare, amice. Am să-ţi las adresa de la atelier, poţi să mi-o trimiţi prin poştă. Nu ştiu când o voi înrăma, fiindcă – he, he! – drumurile mă omoară…

– Sincer să fiu, îşi dădu pe spate şapca de baseball, nu mi se pare că această excursie ar avea ceva special în ea. Am ajuns de dimineaţă în oraş, am servit micul dejun în restaurantul hotelului, trei ouă ochiuri, îmi plac ouăle, doar prăjite, fierte nu (gândi: am preluat logoreea de la pictorul ăsta, fantastic, mă lansez în discuţii fără cap şi fără coadă, de parcă l-aş cunoaşte de când lumea), un pahar cu lapte bătut, oamenii au fost amabili,  mi-au spus că la cetate aş avea ce să fotografiez, am ajuns, iată-mă, am tras câteva cadre, nişte copii zgubilitici – chiar, nu-i mai aud, poate că mămicile lor s-au plictisit de atâta zbenguială şi au plecat către casă – au râs de mine, cu toate că nu sunt îmbrăcat în bufonul regelui pentru a fi în ton cu decorul sau, cel puţin, aşa cred, e soare, frumos, cald, sfârşit de săptămână, văd că se pregăteşte şi un fel de turnir aici, clinchet de săbii lovite în joacă, pentru ca turistele sensibile să ducă mâna la piepturi şi să fac aaaaaa, au venit şi cu mârţoage, dar par bidivii focoşi cu harnaşamentul pe ele, ceea ce înseamnă, din punctul meu de vedere, strict personal, că autorităţile locale reuşesc să atragă turiştii curioşi prin tot felul de activităţi şi spectacole, foarte frumos…

Pictorul scoase din nou capul ciufulit din spatele şevaletului şi-i dădu de înţeles – prin aceeaşi agitare a pensulei – că ascultă cu interes ceea ce i se spune. Apoi se avântă din nou asupra tabloului aflat în lucru, iar fotograful îşi continuă ideea:

– Istoria place, devine incitantă – mă hazardez, oarecum, şi o descriu ca fiind şi delicioasă -, mai ales atunci când poţi să bei o bere dintr-o halbă pântecoasă alături de Sir Lancelot, eventual atunci când ai ocazia fericită de a te călca pe bombeuri cu însuşi Richard Inimă de Leu, abia revenit din cruciadă, sănătos şi pus pe alte fapte mari, alături de cavalerii săi cu restanţe pe la întreţinere şi cu telefoane mobile în buzunarul de la piept. Te poţi conversa minute în şir, pe diverse teme – starea vremii, ultimele fluctuaţii bursiere, viaţa politică, nefericirea indusă de criza mondială – cu Mircea cel Mare, cu Ştefan cel Mare, cu Dracula, cu Mihai Viteazu sau faci o poză alături de un Robin Hood zâmbăreţ, cu toate că eu nu i-aş amesteca pe toţi în timpul unor astfel de manifestări ale entertaiment-ului, istoria le-a rezervat roluri separate şi nu are rost să intervenim noi pentru a plasa eroii în situaţii hazlii. Nu?

– Da, da, sunt de acord până la ultima virgulă…

♣ Cristian Lisandru

Cetatea din anticamera trecutului (2)

Poate că aţi dori să ştiţi, ajunşi în acest punct al lecturii, cum îl cheamă pe acest personaj care declanşează automat  buna dispoziţie prin lejeritatea cu care se poate detaşa de mediul înconjurător şi de toţi oamenii din preajma sa.  Am să vă spun de la bun început că numele lui nu are absolut nicio importanţă în cele ce urmează, aşa că ar fi inutil să îl introducem în text doar pentru a fi acolo, printre rânduri. Nu vom vorbi nici despre vârsta lui, însă vă puteţi imagina, dacă ţineţi neapărat, un bărbat între două vârste, nici prea tânăr şi dornic de a lua viaţa peste picior, dar nici prea bătrân şi înciudat, aşa cum se întâmplă de multe ori, fiindcă nu a făcut în trecut tot ceea ce şi-ar fi dorit să facă. Înălţime medie, figură comună, îmbrăcăminte sport, încălţăminte comodă, potrivită pentru plimbările lungi ale personajului nostru pe care îl vedem acum pregătit să pătrundă în cetate, însoţit de inevitabilele clicuri. Clic. Clic.

O, da, să nu uităm: ştim şi că acestui personaj îi place să fotografieze. Este de ajuns. Firesc, are un aparat de fotografiat de care nu se desparte aproape  niciodată (nota autorului – are încă unul, digital, în rucsac, dar toate la vremea lor) şi mai ales atunci când îşi permite să iasă din oraş şi să umble încotro îl poartă paşii, trenurile, autobuzele, maşinile de ocazie sau avioanele.

Fotografie rapid zidurile înalte, pe alocuri măcinate, din care muşcaseră, în decursul timpului, aversele de ploaie şi furtunile, îndepărtându-se şi apropiindu-se de ele pentru a găsi exact unghiul potrivit şi distanţa perfectă, lumina este potrivită, recoltă bogată, felicitări, iată istoria prinsă pe hârtie fotografică, clic, clic, totul decurge cum nu se poate mai bine, trase o concluzie în timp ce imaginaţia plecă din nou la plimbare şi el deveni, pe nesimţite, un observator nevăzut al unei alte perioade temporale…

Trec cavaleri în armuri strălucitoare, armăsari focoşi împodobiţi pentru turnirul ce stă să înceapă, se aud trompete, deasupra zidurilor fâlfâie drapele vopsite în culori vii, mult roşu, galben, verde, el duce aparatul la ochi, clic, clic, nimeni nu-l mai arată cu degetul, fiindcă nimeni nu poate să vadă (normal, nu?)  un intrus venit/apărut/picat din alt timp, acesta este doar privilegiul cititorului.

Personajul nostru, pe de altă parte, se crede în continuare în propria realitate, clic, clic, aşa că nu are cum să simtă o emoţie deosebită. Fotografiază tot ceea ce i se pare interesant – odată ajuns acasă, în atelierul încropit dintr-o fostă debara minusculă, va tria fotografiile şi va încerca să facă o selecţie la sânge, obiectivă, în teorie – şi admiră de la distanţă rochiile lungi ale domniţelorhostess sau pintenii strălucitori ai unor cavaleri pe care îi va putea regăsi ( nu are nicio îndoială), după terminarea spectacolului, în cârciumile pline de fum şi gălăgie din orăşelul tolănit la poalele colinei.

Au încetat râsetele copiilor, mirosul de vată de zahăr şi de popcorn nu mai aţâţă nările nimănui, dincolo de canalul împrejmuitor plin cu apă nu fumegă niciun grătar, erau şi câteva pături acolo, nu mai sunt, au dispărut şi cei doi bărbaţi care jucau table, trecuse pe lângă ei şi observase cum unul dăduse şase-cinci şi apoi dusese la gură o sticlă cu bere,  scoasă dintr-o ladă frigorifică roşie, cu capac alb, 330 mililitri, gândise, de ce nu 500, n-ar fi mult mai convenabil?, iată şi poarta cetăţii medievale, păzită – de la ora cutare la ora cutare, conform programului aşezat la intrare, însă acea hârtie prinsă în rame subţirele nu se mai vedea, poate că nici nu fusese vreodată acolo, cu toate că ar fi putut să bage mâna în foc că o văzuse şi o citise, în grabă – de străjeri înalţi, cu atitudine morocănoasă, coifuri ţuguiate, argintii, vizierele ascund ochii (vigilenţi sau, poate, doar plictisiţi în faţa afluxului de cavaleri, târcoveţi, circari şi vânzători ambulanţi), însă el ridică din umeri şi se întreabă în gând dacă are filme de rezervă, are, în rucsac aşteaptă şi un aparat digital, de ultimă generaţie, scump, dar pasiunile costă, zoom optic, zoom digital, îşi aduce aminte cuvintele vânzătorului din magazin, vocea aceea suavă şi, totodată, capabilă să te aducă mai aproape de tejghea, aproape insinuantă, compact, senzor ccd, rezoluţie demnă de tot respectul, domnule, sunt convins că îmi daţi dreptate, văd că vă pricepeţi la sculele astea, display rotativ, da, îi plăcuse aparatul, acesta este preţul, plătiţi cash sau folosiţi cardul?, cash, mulţumim, mai poftiţi pe la noi, ce fotografiaţi?, lumea, viaţa, oamenii, păsări nu fotografiaţi?, nu, păsări nu, nici animale, doar lumea, viaţa, oamenii, acesta este certificatul de garanţie, nu veţi avea nevoie, vă garantez, dar nu se ştie niciodată, nu?, bună ziua, bună ziua,  ieşise repede din magazin şi trăsese câteva cadre, de probă, un felinar strâmb, înclinat, parcă ameţit de băutură, avea nevoie de sprijin, ceea ce era o absurditate, probabil că-l voi folosi, îşi spune, referindu-se la aparatul digital, la un moment dat, acum sunt în perioada clasică a pasiunii mele, un aparat bătrân în care introduci filmul, te face să simţi mult mai bine ceea ce fotografiezi, cel puţin asta este părerea mea…

Îl fascinau scuturile oştenilor, mari, dreptunghiulare, pline de ţinte, împărţite în patru sectoare, două  albastre, două albe, aşezate în diagonală, clic, clic, chiar se întrebă cât de greu putea fi un astfel de scut şi cum ar fi fost să pornească tocmai el la atac, cu o sabie în mâna dreaptă – şi cu aparatul agăţat de gât, hai, potoleşte-te -, urlând din toţi rărunchii, decis să lupte până la epuizare pentru ţară, pentru rege, pentru regină, pentru Dulcineea sau Mirandolina sau… nu-i mai veni niciun nume în minte, clic, clic, clic, văzu o altă cetate asediată, iar el, cu aparatul pus pe trepied, le cere soldaţilor să se oprească, pentru a-i surprinde cât mai bine, decorul îngheaţă, săbii în aer, un cal rămas în două picioare, cu coama în vânt, ce fotografie reuşită, asta da…

– Ce faci? Te bucuri şi tu de această neaşteptată interacţiune cu trecutul? Nu-i aşa că te-ai emoţionat? Din câte îmi dau seama, numai noi suntem norocoşii… Oricum, este mult mai bine aşa, până acum ajungeam singur pe te-miri-unde şi am trecut prin întâmplări destul de supărătoare. Lipsa de comunicare îmi dădea dureri infernale de cap, de fiecare dată.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto/goodfon.ru