Cetatea din anticamera trecutului (3)

Lăsă aparatul de fotografiat să atârne, spânzurat de gât, apoi întoarse privirea către locul de unde se auzise vocea. Un şevalet, în stânga, aproape lipit de zidul interior al cetăţii. Îşi dădu seama că trecuse pe sub arcada impunătoare, însă niciun străjer nu-i proptise suliţa în piept, pentru a-i cere hrisoave domneşti, buletin de identitate, scrisori de acreditare sau pur şi simplu o hârtie îngălbenită, făcută sul, sigilată cu o pecete plină de înflorituri. Un răvaş pe care călătorul pe prăfuit ar fi trebuit să îl scoată de la piept sau din cizmă sau…

Un cap – freză ciufulită, plete negre, lungi, aşezate pe umeri laţi, ascunşi sub o geacă de blugi decolorată – se ivi din spatele şevaletului.

– Prima oară când am păţit asta m-am trezit lângă Zidul Chinezesc. Era în construcţie, se murea pe capete, am pictat câteva peisaje extrem de interesante, însă critica le-a desfiinţat, n-au înţeles că eu adusesem realitatea cu mine, cum să creadă aşa ceva?, au spus că imaginaţia a fost mult prea bogată – nu este asta o tâmpenie? -, expoziţia n-a avut succes, am vândut în pierdere câteva tablouri, ca să nu plec cu mâna goală, unor plictisiţi care achiziţionează picturi cu speranţa intimă că artistul respectiv va da ortul popii înaintea lor, iar ei vor deveni miliardari şi vor trăi ca belferii, pe vreo insulă personală.

O mână care ţine între degete o pensulă subţire se agită prin aerul cald, iar fotograful (o să-i spunem chiar aşa, de ce nu?, vedeţi că nu este neapărată nevoie de un nume pentru ca personajele să prindă viaţă?), ridică sprâncenele şi îi face un semn cu mâna stângă. Un semn de salut. Pensula se mişcă aproape imediat. Salutul său primeşte răspunsul, aşa că se apropie.

– Bună ziua. Sper că nu vă inoportunez, însă cred că nu, din moment ce dumneavoastră m-aţi abordat. V-am ascultat cu atenţie, s-ar putea discuta mult despre condiţia artistului în aceste vremuri şi, de ce să nu punem un punct acolo unde trebuie, în acele vremuri… Tot în excursie, observ, îmbinaţi utilul cu plăcutul, la fel ca mine. Două feluri diferite, dar la fel de incitante, prin care poate fi imortalizat tot ceea ce se oferă privirilor noastre hulpave de orăşeni. Pentru posteritate sau doar pentru ochii rudelor superficiale, aş zice… Surâse.

Ochii pictorului – albaştri, tăioşi, ascunşi sub sprâncene stufoase, probabil că are şi o grămadă de păr pe piept, gândi fotograful – îl fixară câteva secunde. Umerii se ridicară, la un moment dat, apoi reveniră la linia iniţială. Gestul putea fi tradus prin „asta este, încă nu s-a prins, îi pică greu fisa”.

– Excursia asta, dar încă nu ţi-ai dat seama prefer să ne tutuim, formula de politeţe este absurdă într-un astfel de context în care noi doi venim de undeva, iar toţi ceilalţi sunt dintr-o cu totul altă parte, suntem deja legaţi unul de celălalt, prin… hmm… prin destin, exact, asta doream să spun -, este una specială. Nu ştiu care au fost criteriile în funcţie de care ne-au ales, pe mine şi pe tine, deocamdată nu am mai văzut pe altcineva ca noi, pe aici, dar bănuiesc că ne-a ales, totuşi, cineva, nu neapărat Dumnezeu, aş spune, poate vreo comisie de savanţi ciudaţi – pensula răsucită în dreptul tâmplei, semn clar că părerea pictorului despre cei vizaţi nu putea fi decât una singură -, selectaţi de alţi savanţi, şi mai ciudaţi, poate chiar de armată, militarii se ocupă cu afaceri din astea, aproape toate teoriile conspiraţiei acordă militarilor primele locuri ale podiumului, îi bănuiesc în spatele unor aparate nevăzute, analizându-ne fiecare mişcare, fiecare decizie, fiecare boabă de transpiraţie care transmite o grămadă de informaţii, e ca-n filmele acelea de la MGM, poate că le-ai şi văzut – privire întrebătoare, sprâncene ridicate a mirare,  nu se poate să nu fi văzut acele filme! -, cu turişti care plăteau un purcoi de bani pentru a merge în lumi ale trecutului sau ale viitorului, reconstituite sau construite corespunzător, cu oameni-roboţi şi aventuri de toate felurile, pac-pac, roboţii o iau razna la un moment dat şi scapă de sub control, adică nu e bine să te joci de-a… – pensula a se înfige între norii pufoşi ai cerului de vară, căutând divinitatea – numai că aici e chiar pe bune… Nu e cu roboţi. Nici aici, nici la Zidul Chinezesc nu a fost. Şi nici pe plajele Normadiei, atunci când au debarcat aliaţii. Acolo nu am putut picta, tensiunea era prea mare şi m-am întrebat cum ar fi fost ca soarta bătăliei să fie cu totul alta decât a fost. Mă rog, a fost la fel, evident…

Îl pironi cu privirea, preţ de câteva secunde, ca şi cum ar fi dorit să se convingă că personajul exista, era acolo şi vorbea fără întrerupere. Celălalt nu dădu semne că ar fi fost, cumva, lezat de acea căutătură fixă.

– Pur şi simplu s-a deschis o poartă, amice, iar noi doi – pensula se repede către pieptul fotografului -, am intrat prin ea. Şi iată-ne. Ev Mediu. Nu e super? Te plictisesc cumva, sper că nu ţi-ai înghiţit limba?!

Apucă aparatul şi îl întrebă din priviri pe vorbăreţ – apărea şi dispărea, se trăgea într-o parte, îi vedeai jumătate din trup, apoi dispărea din nou şi auzeai doar câteva mormăieli „artistice” – dacă îi poate face o fotografie.

Pictorul arboră un zâmbet imens. Dinţii de un alb surprinzător – numai buni pentru o reclamă la pastă de dinţi – străluciră în razele soarelui. Clic. Clic. Clic. Pictorul se ridică de pe scaun şi făcu o reverenţă.

– Posteritatea îţi va fi recunoscătoare, amice. Am să-ţi las adresa de la atelier, poţi să mi-o trimiţi prin poştă. Nu ştiu când o voi înrăma, fiindcă – he, he! – drumurile mă omoară…

– Sincer să fiu, îşi dădu pe spate şapca de baseball, nu mi se pare că această excursie ar avea ceva special în ea. Am ajuns de dimineaţă în oraş, am servit micul dejun în restaurantul hotelului, trei ouă ochiuri, îmi plac ouăle, doar prăjite, fierte nu (gândi: am preluat logoreea de la pictorul ăsta, fantastic, mă lansez în discuţii fără cap şi fără coadă, de parcă l-aş cunoaşte de când lumea), un pahar cu lapte bătut, oamenii au fost amabili,  mi-au spus că la cetate aş avea ce să fotografiez, am ajuns, iată-mă, am tras câteva cadre, nişte copii zgubilitici – chiar, nu-i mai aud, poate că mămicile lor s-au plictisit de atâta zbenguială şi au plecat către casă – au râs de mine, cu toate că nu sunt îmbrăcat în bufonul regelui pentru a fi în ton cu decorul sau, cel puţin, aşa cred, e soare, frumos, cald, sfârşit de săptămână, văd că se pregăteşte şi un fel de turnir aici, clinchet de săbii lovite în joacă, pentru ca turistele sensibile să ducă mâna la piepturi şi să fac aaaaaa, au venit şi cu mârţoage, dar par bidivii focoşi cu harnaşamentul pe ele, ceea ce înseamnă, din punctul meu de vedere, strict personal, că autorităţile locale reuşesc să atragă turiştii curioşi prin tot felul de activităţi şi spectacole, foarte frumos…

Pictorul scoase din nou capul ciufulit din spatele şevaletului şi-i dădu de înţeles – prin aceeaşi agitare a pensulei – că ascultă cu interes ceea ce i se spune. Apoi se avântă din nou asupra tabloului aflat în lucru, iar fotograful îşi continuă ideea:

– Istoria place, devine incitantă – mă hazardez, oarecum, şi o descriu ca fiind şi delicioasă -, mai ales atunci când poţi să bei o bere dintr-o halbă pântecoasă alături de Sir Lancelot, eventual atunci când ai ocazia fericită de a te călca pe bombeuri cu însuşi Richard Inimă de Leu, abia revenit din cruciadă, sănătos şi pus pe alte fapte mari, alături de cavalerii săi cu restanţe pe la întreţinere şi cu telefoane mobile în buzunarul de la piept. Te poţi conversa minute în şir, pe diverse teme – starea vremii, ultimele fluctuaţii bursiere, viaţa politică, nefericirea indusă de criza mondială – cu Mircea cel Mare, cu Ştefan cel Mare, cu Dracula, cu Mihai Viteazu sau faci o poză alături de un Robin Hood zâmbăreţ, cu toate că eu nu i-aş amesteca pe toţi în timpul unor astfel de manifestări ale entertaiment-ului, istoria le-a rezervat roluri separate şi nu are rost să intervenim noi pentru a plasa eroii în situaţii hazlii. Nu?

– Da, da, sunt de acord până la ultima virgulă…

♣ Cristian Lisandru

6 gânduri despre “Cetatea din anticamera trecutului (3)

  1. Marian

    EXCELENT , EXCELENTA POVESTIRE CRISTIAN LISANDRU !!! Cand te gandesti cate fotografii au fost pastrate si-s cat de cat lizibile – caci s-au pastrat foarte putine – in cei peste 130 de cand a aparut aceasta minunata inventie a fratilor Luminiere , in vreme ce picturile lui Michelangelo , Rafael sau Leonardo , Rembrand sau Goya bashca multi altii , dainuie inca desii… au fost realizate cu multe sute de ani inaintea fotografiei , parca iti vine sa pui la indoiala cam tot cei nou in materie de redare a trecutului . Iar cu ceea ce spune pictorul : ” – Da, da, sunt de acord până la ultima virgulă…” exact ca si fotograful . Nu-ti face griji pentru spam-uri mai ales ca …nici eu nu-mi fac . Respect maestre Lisandru , respect deosebit si va doresc – dumitale si frumoasei dumitale jumatati – s-aveti un week-end de mare exceptie !

    Apreciat de 1 persoană

    1. Suntem cu toţii călători neobosiţi prin trecutul personal, chiar dacă stăm cu ochii către viitor… 🙂 M-aş plasa, fără regrete, în locul pictorului sau al fotografului, însă un astfel de scenariu rămâne valabil doar dacă lăsăm imaginaţia să zburde. Cât despre spamuri, parafrazând, spamuri au fost, spamuri sunt încă, şi-or fi… Etc. O zi cum nu se poate mai bună vă doresc!

      Apreciat de 1 persoană

  2. Dacă s-ar putea, eu aş fi dispusă să fiu „turist care plăteşte un purcoi de bani pentru a merge în lumi ale trecutului”. Ce bine că nu am purcoiul de bani! Că indecisă fiind, aş fi tentată să aduc personajele la un loc. Şi aşa e, nu ar fi bine…

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s