Ultimul tablou (2)

Lady Esmeralda

Bătrâna îşi privi cu interes unghiile lungi, vopsite cu ojă (orice culoare doriţi, aveţi libertatea de a decide) şi, după ce zâmbi mulţumită de ceea ce vedea, duse port-ţigaretul la gură şi trase un fum. Apoi scutură scrumul, lovind cu degetul arătător, o singură dată, suportul de lemn, lăsând fumul să se ridice încet către tavan.

Fotoliul este plasat în mijlocul camerei, iar femeia se aşază mai bine (mărgelele lungi zornăie, dar sunetul este aproape catifelat, plăcut la auz), apoi scutură din nou port-ţigaretul în scrumiera aşezată în stânga sa, pe o măsuţă cu un singur picior şi îndreptă privirea către unul dintre tablourile care ocupă un perete al camerei. O cameră mare a unei case vechi, o curte imensă, acoperită cu iarbă şi plină de arbuşti pe care îi tunde, la intervale regulate de timp, acelaşi angajat tăcut, prezent în jurul bătrânei de peste treizeci de ani.
Mulţi îi spun Majordomul, fiind de părere că bărbatul a renunţat chiar şi la propriul nume, din această cauză, însă bătrâna – Lady Esmeralda, proprietara clădirii, sper că este un nume care vă place, mie mi-a plăcut şi tocmai de aceea l-am ales – îl cheamă de fiecare dată rostind un simplu Jack. Iar Jack se apropie tăcut, aşa cum a făcut în ultimele trei decenii, simplu majordom pentru cei care nu pot trece mai departe de stratul superficial al vieţii şi un consigliere de taină pentru femeia aceasta. Dar nu mai mult decât atât, trebuie să accentuăm acest aspect, chiar dacă unele guri rele sugeraseră, şi nu o dată, că ar fi fost posibil… ca de-a lungul timpului… având în vedere că… ştiţi cum se întâmplă…

Niciun zvon nu fusese confirmat, însă, spre dezamăgirea clevetitorilor, iar gurile acelea rele îşi acceptaseră propria neputinţă şi fuseseră reduse, încetul cu încetul, la tăcere.

Ne aflăm într-o cameră înaltă, luminată de un candelabru cu şase braţe, răsucite artistic, iar fiecare bec îşi aduce tributul de lumină, astfel încât stăpâna casei nu este nevoită să ceară aprinderea unor lumini suplimentare – puteţi să renunţaţi la candelabru, dacă nu vă place, şi să vizualizaţi tablourile în penumbră, luminate, fiecare în parte, într-un mod elegant şi discret, de becuri mici, aşezate deasupra lor, în lăcaşuri speciale.

Doi pereţi ai încăperii despre care vorbim sunt acoperiţi de o bibliotecă impresionantă, din lemn masiv (neapărat), care îi îmbracă de sus până jos în sute de volume, iar în unghiul format de cei doi pereţi se află o scară de lemn, destinată a oferi ajutor atunci când o mână curioasă ar căuta cartea dorită pe rafturile superioare, acolo unde nu mai poţi ajunge chiar dacă te ridici pe vârfuri, într-o încercare hazlie de a te păcăli singur.

Uşa de acces către celelalte încăperi ale casei se decupează chiar în mijlocul unuia dintre aceşti pereţi, fiind încadrată, astfel, de volumele legate în piele, o fantezie a bătrânei care ar mira pe mulţi, poate, însă – dacă este să judecăm obiectiv şi nu văd de ce nu am face asta – o astfel de decizie luată de proprietarul unei clădiri trebuie, înainte de orice, respectată, indiferent dacă dă naştere unor inevitabile semne de întrebare care nu vor primi (aproape sigur) vreun răspuns.

Draperiile – alt exerciţiu: vi le puteţi imagina vişinii, acea culoare a vişinei putrede care îţi provoacă stări contradictorii sau, de ce nu?, chiar albastre, un tulburător albastru ultramarin destinat a da o notă rece şi misterioasă încăperii, totul depinde numai de dumneavoastră – sunt trase acum, aşa că nicio privire curioasă nu ar putea arunca ocheade prin fereastra care ocupă jumătate din cel de-al patrulea perete al camerei. Atunci când draperiile sunt depărtate şi legate cu şnur de o parte şi de cealaltă a ferestrei, iar asta se întâmplă în fiecare zi, de dimineaţa şi până la primele semne ale înserării, privitorul poate admira peluza din faţa casei, precum şi o mică fântână arteziană în care apa ţâşneşte dintr-un ulcior (da, nu vă miraţi, o imagine clasică, de ce şi-ar fi dorit Lady Esmeralda ceva cu totul special?) ţinut de un ţânc în pielea goală, cu părul cârlionţat şi ochi mult prea mari, ca şi cum sculptorul anonim ar fi ţinut cu tot dinadinsul ca personajul său să dea senzaţia că este prizonierul etern al unei priviri holbate, inexplicabile.

Picioarele bătrânei, introduse în papuci moi, confortabili, călduroşi, cu o sferă de puf albă plasată la o treime de vârf, se odihnesc de minute bune pe covorul gros (aveţi grijă la culoarea covorului, ar fi păcat să nu existe o oarecare simbioză cromatică între acesta şi draperii), unul în care sunetul paşilor se pierde definitiv, ca şi cum întregul decor ar fi filmat fără sunet de către un personaj decis să readucă spectatorii, indiferent dacă sunt sau nu de acord, în vremea fraţilor Auguste şi Louis Lumière.

Johnny & Jimmy

– Unde-i problema?
– În ceea ce spui. Prea uşor. Babă, singură, casă izolată, tablouri scumpe…
– Pont sigur.
– O fi, dar nu-mi miroase-a bine. Parcă ne invită. Dar nu la ceai.
– Ai îmbătrânit. Oricum nu bei ceai.
– M-am fript o dată, nu mă mai frig. Am stat capră, nu mai stau.
– Dar la soare, pe şezlong, prin Cuba – să zicem, Cuba este doar un exemplu dintre multe altele – vrei să stai? Vrei să-şi fâlfâie damele rochiile de vară pe sub nasul tău? Vrei să le bagi mâna pe sub fuste şi să le inviţi la o plimbare pe plajă, atunci când fierbe soarele înainte de a se duce la fund? Şampania în cadă îţi mai trezeşte vreo amintire sau ai rămas cu mocirla vieţii şi cu putoarea ei?
– Aş fi tâmpit să spun că nu vreau. Vreau. Şort, şlapi, cămăşi înflorate, bere la gheaţă, card în borsetă, ceas de aur. Dar nu vreau ca drumul spre Cuba să treacă prin puşcărie, cu o haltă de vreo zece-cinşpe ani, poate chiar mai mult, dacă ne moare hoaşca-n braţe. Aruncă ochii peste cap, nu găseşti oţetul pe întuneric şi gata, asta se mai numeşte şi crimă, chiar dacă tu n-ai vrut decât să o susţii fizic până cobor eu tablourile de pe pereţi. Nu e cu premeditare, dar tot crimă se numeşte.
– Eşti şi avocat acum. Nu te mulţumeşti doar cu memoriile alea… Dacă mi se face dor de tine am să te angajez, vei fi avocatul cauzelor pierdute, cum sună?
– Ca dracu`. Nu glumesc. Tu vrei să dai buzna. Eu zic să mai studiem locul. Nu-i de glumă cu hoaşca asta dacă stă ea singură şi o doare fix în andrele de eventualii hoţi, deşi l-a agăţat pe Rembrandt în cui. Sigur are Rembrandt, ăsta nu stă numai la muzeu?
– Poate şi Picasso. Poate şi Dali.
– Nu ştiam că dăm spargere la Luvru.
– E un Luvru mai mic, cu boscheţi pe alee şi cu iederă pe ziduri, care-i problema? Poate mai sunt şi alţii agăţaţi în pereţi, astea-s numele mari, mi-au rămas în minte fiindcă am mai auzit de ei. Pleava, vorba vine, dar zic aşa, prin comparaţie cu primii, face la fel de multe parale. Le-am uitat numele, însă. Şi nici nu mă interesează că ar fi şi Matisse sau mai ştiu eu cine, mă interesează să scap repede de ele. Schimbul e important, iar omul nostru aşteaptă. Cu banii pregătiţi. Mulţi. Prea mulţi ca să înghit în sec şi să urmăresc, zile în şir, o hoaşcă pe jumătate senilă care trage din lulea şi îşi aduce aminte de vremurile în care nu mirosea a mort.

♣ Cristian Lisandru

Ultimul tablou (1)

Johnny & Jimmy

– Eu cred că te grăbeşti.
– Nici nu mă mir. Dacă ar fi după tine, am sta în aşteptare, nu am trece la fapte până la revelion, o cafea, două cafele, un trabuc, două trabucuri, schiţe peste schiţe, poate chiar un meci la televizor, pentru relaxare, mâinile sub ceafă, cartofi prăjiţi, alea, alea…
– De ce ne-am grăbi? Viaţa e lungă.
– Şi vrei s-o trăieşti în joc de glezne?
– Nu, dar îmi place ca planurile să fie bine făcute. Iar tu ştii asta. Plus că nu vreau să-mi trăiesc restul zilelor într-o celulă. Şi asta ştii. Am fost acolo, nu mi-a plăcut, uniforma îmi provoacă mâncărimi, mâncarea îmi provoacă greaţă, programul mă enervează. Ceea ce se întâmplă noaptea, în schimb, mă enervează şi mai tare. Se lasă cu dureri. Nu poţi să ţipi. Îţi muşti buzele până ţâşneşte sângele. Înduri. Dacă ţipi, poate scapi. În noaptea aceea. Dar vin altele, la rând. Multe nopţi. Şi nu te mai scapă nimeni, îţi spun eu. E un cerc vicios, forţa centrifugă este doar o minciună, acolo, nu te aruncă în afară, ci înăuntru, în mocirla din tine.
– E greu, nu contest asta. Dar nu chiar aşa de greu. Experienţă. Mocirla din tine, pe asta de unde ai mai scos-o, ai fost coleg de celulă cu vreun poet?
– Vreau să-mi scriu memoriile.
– Bună gluma, însă îmi dau seama că din cauza asta îţi trebuie timp. Şi ardem gazul.
– Mai bine să-l ardem acum. Eu am gustat mocirla din mine, am plimbat-o pe limbă îndelung, mi-am spoit cerul gurii cu ea. Pe urmă am înghiţit-o iar, apoi am dat-o afară din nou. Stăteam aplecat peste viaţa mea aşa cum stai aplecat peste vasul de wc atunci când eşti beat şi nu-ţi mai doreşti decât să vomiţi, am scos mocirlă din mine, valuri, valuri, valuri. Era gri, mirosea urât, a păcate şi a chin nesfârşit. N-aş mai repeta experienţa.
– Să-mi dai un autograf atunci când termini cartea. Dar să scrii cu stiloul, nu cu pixul, impresionează-mă, îţi iei unul de aur, ca să te fandoseşti la lansare, fără lansare nici nu te bag în seamă. Cu bufet, cu presă, cu tot dichisul. Şi cu fomişti, fără ei nu se poate. Şi femei pe care nu le mai regulează bărbaţii lor şi cad repede în plasă. Să scrii aşa: „Pentru cel mai bun prieten al meu, omul care trece prin mocirla vieţii fără să se murdărească. Pentru Jimmy. De la Johnny.” Pe urmă pui data, ca să se vadă. Şi semnezi. Ok?
– Ok. Adevărul este că rămâi cel mai bun prieten al meu, chiar dacă uneori îmi vine să te iau la pumni. N-ai răutate în tine, de-aia te suport. Altfel ne despărţeam, iar despărţirea n-ar fi semănat cu scenele din filmele lacrimogene. Dar zic încă o dată că graba strică treaba şi că viteza asta nu-mi miroase a bine.
– E simplu.
– E prea simplu. Şi tot ceea ce e simplu se complică al dracului de tare imediat ce începe acţiunea. Ca şi cum fiecare acţiune atrage după ea, inevitabil, tot felul de complicaţii. E ca în filme, strigă unul motor şi se trage imediat din toate direcţiile. Ai priceput?
– Vorbeşti din cărţi, trăieşti ca-n sala de cinematograf. Eşti citit. Mai bine te apucai de o meserie serioasă, opt ore, bani deloc, doi-trei plozi, nevastă în capot. Nu degeaba vrei să-ţi scrii memoriile. Apropo, se vând bine memoriile astea?
– Dacă eşti celebru.
– Şi tu eşti? Poate deveneai, dacă ajungeai la Sing-Sing.
– Nu sunt. Acum. Dar voi deveni. Vom deveni. După lovitura asta. Şi după altele. Dar trebuie să mai aşteptăm.
– Eşti nebun. Cât să aşteptăm, pentru numele lui Dumnezeu? Hoaşca e singură. Tablourile sunt pe pereţi, se pune praful pe ele, e păcat de memoria artiştilor. Copiii babei – are doi, fată şi băiat, el doctor, ea profesoară de chimie, îţi dai seama?, chimie, n-aş fi crezut… – sunt în alte oraşe. Nu dau pe la ea cu lunile. Ultima oară au fost acum două săptămâni. Exclus să revină. Baba stă bine cu sănătatea. Nu are sistem de alarmă. Surprinzător, recunosc, dar nu are. I-a luat cu mătura pe unii care au venit să-i propună aşa ceva. Casa e în fundul curţii, nici dacă urlă ca Tarzan nu aude cineva. Vecinii din stânga şi din dreapta sunt la cel puţin cinci sute de metri. Cu siguranţă că are şi bijuterii, baborniţa, se simte călare pe situaţie, nu-i e frică de nimic, am auzit că a fost tare la viaţa ei, consilii de administraţie, plimbări prin lume, cadouri, ştaif, aventuri cu baştani…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto/goodfon.ru