Cetatea din anticamera trecutului (4)

Pensula apare deasupra şevaletului, în semn de aprobare, apoi se retrage pentru a lăsa alte urme colorate pe pânză.

– Totuşi, să-mi fie cu iertare dacă repet ideea, nu observ nimic special. Am mai văzut armuri, cai, cămăşi de zale, flamuri peticite care fâlfâie anemic pe metereze, mult praf şi blugi de firmă pe sub tunici aduse de la muzeu. Domniţe cu sâni mari, trăgându-şi trenele după ele, arse de soare pe pieptul decoltat, plin de pistrui, nerăbdătoare să se dezbrace, să iasă din condurii care le-au torturat degetele şi să ajungă în primul club, acolo unde vor trage nişte shot-uri pentru revigorare. Există multă lehamite sub toată această butaforie gustată, oricum, de unii şi de alţii, în funcţie de pricepere, de poftă sau de starea de spirit…

Pictorul se ridică de pe scaunul său şi se apropie de fotograf. Îl apucă pe după umeri, ca şi când s-ar fi cunoscut de-o viaţă, ar fi fost la femei împreună şi ar fi băut amândoi prin toate speluncile, apoi îl îndemnă să privească în jurul său.

– Ce vezi?

– Un show destul de bine regizat. Da, sunt obligat să recunosc că toată această punere în scenă este reuşită, spre deosebire de ceea ce am văzut prin alte părţi, felicitări primarului şi celor de la cultură. Mă întreb dacă actorii au fost plătiţi ceva mai bine, numai aşa se poate explica grija pentru fiecare mişcare sau detaliu. Sunt convins că turnirul va fi un spectacol pe cinste, punctul culminant al întregii zile.

– Nu va fi un spectacol, amice (îl enerva faptul că pictorul i se adresa cu amice, însă nu găsi de cuviinţă să-i atragă atenţia asupra acelui aspect), este şi va fi pură realitate, una încinsă, metalică, tensionată până la limita rezistenţei, plină de adrenalină şi de spumele cailor, cu siguranţă că unii dintre aceşti cavaleri (îi arătă cu degetul) îşi vor lăsa maţele în ţărână, sub ochii spectatorilor excitaţi. Pun pariu că mulţi dintre ei simt o vascularizare puternică atunci când lancea intră în carne, după ce străpunge platoşa. Acum este soare, amice, însă un pic mai târziu – o să vezi că am dreptate, nu dau greş atunci când este vorba despre chestii de-astea, am căpătat experienţă – îşi va trimite moartea norii cenuşii, haite întregi.

– Miza este batista frumoasei domniţe, presupun…

– Aş zice că miza este chiar viaţa, dar încă nu te-ai dumirit pe de-a-ntregul, aşa că îţi las timp pentru revizuirea acestei atitudini sceptice. Uită-te în jur, plimbă-te prin cetate, intră unde vrei, ascultă-le discuţiile. Nimeni nu poate regiza aşa ceva. Dar viaţa da, fiindcă viaţa nu are nevoie de studii regizorale, de scenarii şi de platouri de filmare luminate a giorn Apropo, viaţa nu trage niciodată duble, poţi să reţii ideea şi să menţionezi numele meu alături de ea, Pictorul fără Noroc, ha, ha! Trage aer în piept şi vei simţi imediat cu totul altceva. Nu te mai gândi la hotelul pe care l-ai părăsit în lumea noastră, mai poftiţi pe la noi, nu doriţi şi ziarul?, room service-ul vă stă la dispoziţie, sejur plăcut, dragă domnule, suntem onoraţi, gândeşte-te că este foarte posibil să dormi sub cerul liber şi să furi vreo bucată de pâine sau un copan de pui aici, în lumea lor. În timpul lor care nu seamănă deloc cu al nostru.

Se traseră într- o parte, pentru a face loc unui convoi alcătuit din patru căruţe care duceau butoaie pântecoase. Clic, clic, chipuri aspre, riduri adânci, de bărbaţi învăţaţi cu greul, pregătiţi încă din copilărie pentru o viaţă dură, plină de lipsuri şi pericole. În urma căruţelor, opt soldaţi, aşezaţi pe două rânduri, mergând ordonat, cu suliţele în mâini, avangarda unei trăsuri de la fereastra căreia privea zâmbitoare o fetişcană. Clic, clic, păr blond, lung, ondulat, o faţă albă, rotundă, privirile li se intersectează pentru câteva secunde, ba nu, mi s-a părut că mă priveşte, însă privirea ei a trecut prin mine, ca şi cum nici nu aş exista, poate că este frământată de griji, poate chiar se crede domniţă şi a uitat că va trebui să predea costumul la garderobă şi să plece către garsoaniera închiriată, poate că… Auzi vocea pictorului. Pictor fără Noroc, oare câţi dintre pictorii lumii şi-ar putea spune Pictorul Noroc Chior pe care Îl Pupă Destinul pe Obraji în Fiecare Dimineaţă?

– Bine, amice (o, nu, termină cu amice ăsta, altfel vom strica prietenia), să nu crezi acum că putem trece prin ziduri sau că nu vom păţi nimic dacă ne vom arunca din turn. Asta nu, toate au o limită, apar şi surprize, uneori eşti… vizibil, pe Amazon era să mă înec, mă alergau nişte canibali daţi dracului, ca toţi canibalii, de altfel, nu am aflat, totuşi, dacă doreau să mă pregătească sub formă de supă sau de tocăniţă, cu chiu cu vai am ieşit la mal, gândindu-mă cu groază că aş fi putut să ajung hrană pentru piranha, ştii că ciugulesc din tine cu atâta viteză încât nici nu simţi când ţi-au ajuns la os?

Pentru o clipă, fu tentat să creadă că şi pictorul acela care vorbea aproape fără întrerupere făcea parte din acelaşi scenariu extrem de bine pus la punct. Poate crede că vin de la vreun ziar şi atunci mi se dedică, face pe ghidul, pozează în animatorul perfect, mai bine trimiteau o animatoare perfectă, vorbeşte într-una, apoi o să aştepte să-i fac cinste cu o friptură şi o bere, dar va fi dezamăgit…

– Bănuiesc că ştii, nu pot să cred că nu ai citit nimic despre piranha. Nu te uiţi la Animal Planet sau la National Geographic? Nu ştii ce pierzi, amice (cum ar fi să-ţi trag chiar acum un pumn în nas, amice?). Ok, iată-ne privilegiaţi, poate că amândoi ne-am căcat în scăldătoare, scuză-mi expresia, însă nu are rost să schimbăm unele cuvinte numai din pudoare, înlocuirea lor duce la pierderea savoarei lingvistice, nu mai avem nevoie de canale documentare, gata cu abonamentul la cablu, ni se oferă viaţa şi timpul pe tavă, poftiţi de gustaţi, luaţi o felie din Imperiul Roman, muşcaţi cu poftă din cea asiatică, Dinastia Ming, Ping, Beau de Sting sau cum o mai fi, încercaţi şi bucata aceasta din vremea Inchiziţiei, are amărăciunea clasică şi inconfundabilă a perioadelor de tristă amintire, am intrat acum nişte luni într-o sală de tortură, nu mă-ntreba ce-am văzut acolo, dar de mâncat… N-am mai mâncat două zile.

Clic, clic, vin roşu care curge în stacane, i se făcu poftă dintr-o dată, iar Pictorul fără Noroc nu dădea semne că avea de gând să-şi pună lacăt la gură, o halcă de carne pe un fund de lemn, degete unsuroase care rup fâşii din carnea rumenită, apoi le îndreaptă repede către gurile flămânde, clic, clic, nimeni nu pare a observa nimic, nu se ridică niciun oştean de la masă pentru a-i smulge aparatul din mâini, fotografiatul interzis, nu putem să mâncăm fără a fi agresaţi de turişti insistenţi?, clic, clic… Şi vocea pictorului, în urechea sa stângă.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto/goodfon.ru