Cetatea din anticamera trecutului (5)

– La început te freci la ochi, pui uimirea mai presus de orice, clipeşti de mai multe ori şi nu înţelegi absolut nimic, era bine să fi avut o carte de istorie alături de tine, ceva explicativ care să te ajute, dar nu ştii niciodată unde vei ajunge când treci prin poarta aia care s-a deschis. Seamănă cu poarta din Stargates, o să mă întrebi? Nu ştiu ce să zic, nu face niciodată ape-ape, nici nu o vezi. Am ajuns prin multe locuri, după cum poţi să îţi dai seama, însă nu m-am plimbat şi cu nave spaţiale, am tras concluzia că numai trecutul ne este pus la dispoziţie. Viitorul nu..

Clic, clic, baţi câmpii, domnule, cum naiba de am dat tocmai peste tine? Fotograful zâmbi ca şi cum ar fi încercat să transmită că asculta cu foarte mare atenţie cuvintele celuilalt.

– Intru pe o uşă, pe bulevardul unde stau de mai bine de zece ani, două camere, decomandate, atelierul este la nici cinşpe minute de mers pe jos, şi mă trezesc în pădure, alături de Iancu Jianu, stând în jurul focului şi înjurându-i pe boieri şi pe arnăuţi, ca să dau doar un exemplu. Da, înjura şi Iancu, om era, nu te mira. Ies frumuşel dintr-un magazin de pe Magheru, cu o plasă în mână, şi rămân ca prostul, cu gura căscată, uitându-mă cum pleacă Titanicul de la dană, exact ca-n filmul cu Di Caprio. Se îndepărtează şi eu mă dezmeticesc şi vreau să le strig că va fi o călătorie de pomină, care se va termina cum nu se poate mai prost, atenţie la aisberg, atenţie la aisberg, nu vă culcaţi pe o ureche, sunt nişte erori de proiectare, norocul şi-l face omul cu mâna sa, dar cuvintele nu-mi ies din gură şi atunci încep să plâng. Ştii de câte ori am plâns până acum? Am plâns şi am desenat, apoi am desenat iar şi iar am plâns… Încerc să mă detaşez, însă nu reuşesc. Sentimental, nu poţi să rămâi de piatră atunci când se rostogoleşte într-un coş de răchită capul lui Ludovic al nu-ştiu-câtelea, iar călăul face un semn care transmite doar atât: altul la rând. Tu ai putea, amice?

Nu-i răspunse. A discuta despre un eventual sentimentalism într-un astfel de moment i se părea pur şi simplu deplasat. Prin comparaţie, ar fi putut să pălăvrăgească minute în şir despre ultima cucerire sexuală a lui Cristiano Ronaldo, cu acelaşi rezultat.

Simţi cum fruntea îi este prinsă într-o bentiţă dureroasă, metalică. Cineva, habar nu avea cine, strângea un şurub, cu plăcere diabolică, iar durerea devenea din ce în ce mai mare. Roti ochii de jur împrejur, dar nu văzu nicăieri vreo inscripţie care să dea de înţeles că s-ar afla în apropierea vreunei farmacii. O aspirină, strigă în gând, pentru a-l lua peste picior, măcar în felul acesta, pe pictorul căzut în patima oratoriei, dau regatul meu, plus facturile neplătite, pentru o aspirină! Bineînţeles, nu fu auzit de nimeni, nu se oferi nimeni să-l ajute, bentiţa dureroasă rămase strânsă în jurul frunţii. Iar acel cineva continua să strângă şurubul. Se întrebă dacă ar fi reacţionat, totuşi, vreun figurant, în cazul în care ar fi deschis gura şi ar fi strigat la propriu că doreşte aspirina aceea. O clipă, fu tentat să încerce, dar se abţinu. Clic, clic..

La un moment dat, se opriră în ceea ce părea a fi o piaţetă şi se rezemară de un zid. Pictorul duse mâinile la piept şi tăcu preţ de câteva secunde, ca şi cum ar fi aşteptat răbdător răspunsul la întrebare, dar fotograful încercă să uite de durerea de cap şi privi în jurul său, afundându-se, fără să ştie, într-un decor temporal aflat la multe secole în urmă…

Precupeţele îşi laudă marfa pe diferite voci, un bărbat cu perciuni stufoşi care ies de sub o pălărie neagră, ţuguiată, cu boruri largi, taie o găină, iată satârul, lama sclipeşte,  tăişul coboară în viteză, cu moartea după el, sângele ţâşneşte în toate direcţiile, nimeni nu se fereşte, pasărea moare, dar, înainte de punctul final, se roteşte ameţitor în praful gros, împrăştiind în continuare sânge, mult sânge, în timp ce capul aruncat alături dă senzaţia că priveşte cu mare interes toată agitaţia, mirosurile se amestecă în aer, iz de năduşeală, de prăjeală, de rânced, de balegă, multă balegă împrăştiată sub picioarele trecătorilor, cumpărătorilor, vânzătorilor sau gurilor-cască, peşti afumaţi înşiraţi pe sfori, se aud şi grohăiturile unor porci, pluteşte pe deasupra tarabelor un pătrunzător sentiment de vechi, iar fotograful nostru (clic, clic…) trage concluzia greşită că totul arată ca şi cum s-ar fi aşternut praful în straturi din ce în ce mai groase, oră după oră, zi după zi, nederanjat de mâinile gospodinelor harnice, iar cei de la protecţia sanitară ar fi uitat dintr-o dată să mai vină în control. Ba chiar se întreabă dacă nu cumva organizatorii au adus şi praf, cu basculantele, înainte de începerea spectacolului…

Ajunse, într-un final, la concluzia deloc liniştitoare că totul era mult prea bine pus la punct pentru o simplă manifestare artistică destinată a atrage turiştii în cetate, la sfârşit de săptămână. „Figuranţii” din faţa lui nu păreau a fi deloc figuranţi, clic, clic, clic, iar ideea aceasta, oarecum nebunească, dar nu nebunească pe de-a-ntregul, totuşi,  i se înşurubă în minte, sfredelindu-i creierul, în timp ce acea mână nevăzută strânse iarăşi şurubul, cu pofta unui torţionar pasionat, obligând bentiţa metalică să-i roadă în continuare fruntea.

Trimise o privire scurtă către fotograful care aştepta impasibil.

– Încerc să înţeleg ce vrei să îmi transmiţi.

– Din punctul meu de vedere – pictorul îl apucă din nou pe după umeri -, am fost destul de clar. Care-i partea pe care nu ai înţeles-o, vrei un bis?

– Susţii că eu şi tu – de ce noi, de ce nu alţii, de ce acum, de ce, de ce, de ce?, fotograful ridică umerii în semn de ete, de-aia! -, prin mijloace misteriose inexplicabile, am fost transportaţi, teleportaţi, teleghidaţi, aruncaţi în trecut aşa cum arunci o rufă în maşina de spălat şi că tot ceea ce văd aici, în cetatea asta, este chiar realitate? Realitatea de atunci?

– Exact, amice. Sună bine, îmi place. Cum s-ar zice, ca să te completez, realitatea de atunci, trecutul de acum.

– Totuşi, am în continuare senzaţia că am fost introdus, fără voia mea, în ceva care seamănă al dracului de mult cu o farsă.

– Când am crezut prima oară asta, era să rămân fără un picior, amice. Ţine minte, să nu uiţi, faptul că suntem nevăzuţi nu ne scuteşte de griji. Un glonte rătăcit te poate ucide. O săgeată scăpată din arc poate trece prin tine ca prin brânză. Şi mori. Amin! Mori în trecut şi nu mai exişti niciodată în realitatea din care ai venit. Dispari ca şi cum nu ai fi fost. Aceasta este, îţi dai seama, sper, doar o simplă presupunere a mea, încă nu am murit, Doamne fereşte!, pentru a şti cu certitudine ce se va întâmpla după aceea.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto/goodfon.ru