Cetatea din anticamera trecutului (6)

– Chiar la o astfel de performanţă nu am ajuns, în pofida experienţei pe care am căpătat-o bătând trecutul în lung şi în lat. Şi nici nu intenţionez să pun mâinile pe piept, sincer să fiu. Sunt multe de văzut, de pictat, de trăit. Nu te strâmba, era doar o glumă. Moartea, amice, este un mod de a fi, pe care fiinţa umană şi-l asumă de îndată ce începe să existe. Nu sunt cuvintele mele, mă declar pictor, nu filozof, bătrânul Heidegger a zis-o.  Mi s-a spus că nu ar fi chiar nimerit să dau citate din dânsul, în conjunctura actuală, însă nu ne aude nimeni aici, oamenii sunt preocupaţi de cu totul alte probleme, deloc naţional-socialiste sau filozofice. Săbii ascuţite, cizme înalte, picioare care put,  bărbi nerase, cai în spume şi haleală fără e-uri – nu e chiar paradisul, însă tot e ceva. A, şi să nu uităm laitmotivul întregii scene – moartea. Heidegger filozofa despre moarte, era mic copil, aici îţi suflă în ceafă Îndoliata, miroase-a năsălie la fiecare pas…

Se strâmbase, grimasa nu avusese cum să scape ochilor cu reflexe metalice ai pictorului, i se transformase faţa într-o mască vopsită în culori sumbre, numai nuanţe de griuri care nu prevesteau nimic bun. Toată vorbăria – se părea că nu va înceta niciodată, iar fotograful presupuse că tocmai de aceea fusese ales chiar pictorul pentru eventuale incursiuni în trecut, fiindcă vorbea excesiv în prezent şi destinul se decisese să ia măsurile care se impuneau – reuşea să-l indispună.

Totuşi, paradoxal, nu încerca să se debaraseze de individ, lăsându-l de izbelişte, singur, printre străini (râse în gând), cu tot cu poveştile sale şi cu gesturile sale largi, iar senzaţia permanentă era aceea că el nu face altceva decât să îi ridice nenumărate mingi la fileu prin tăcerea prelungită, punctată doar din când în când prin propoziţii scurte şi întrebări de individ retardat.

Pentru a se calma (calmează-te, amice, ar fi spus pictorul, viaţa e lungă, iar acum e şi consistentă din moment ce dăm o raită prin cartea de istorie), scoase din rucsac aparatul foto digital şi-l prinse pe pictor într-un alt cadru.

Prim plan, ochi ficşi, câteva fire de păr zburlite de vânt. Într-o parte, prins în mişcare, un individ cu pieptul dezgolit (bicepşi lucioşi, piept impunător), se pregătea să trimită flăcări către asistenţa excitată. Câteva domniţe urmau să ducă mâinile către gură, în semn de emoţie trăită la cote înalte. Din spatele uneia se ridica un fir de fum, ca şi cum i-ar fi luat foc rochia, iar ea habar nu ar fi avut.

Pictorul arboră din nou un zâmbet uriaş, pocni din degete pentru a-i atrage atenţia, apoi îşi continuă explicaţiile, pe acelaşi ton de profesor sfătos care nu se dă bătut chiar dacă are în faţă un elev tâmpit.

– Plus că, mă văd nevoit să repet, uneori te trezeşti în centrul atenţiei, se holbează unii la tine şi, pe moment, nici nu-ţi dai seama că ai devenit parte integrantă din decor. Cineva apasă nişte butoane, aşa îmi vine să cred, pe onoarea mea. Butonul roşu – cobai nevăzut, umblând fericit de colo-colo, tot trecutul este al lui. Butonul verde – cobai vizibil. Surpriză, pot apărea tot felul de pericole, nu mai ştii pe unde să scoţi cămaşa. Eşti vânat. De oameni, de pisici uriaşe, de cavaleri, de nemţi care trag cu automatele, de ruşi beţi, de homosexuali etc. Despre canibali ţi-am spus, nici cu piraţii de pe mări şi oceane nu este uşor, amice…

–  Mă simt copleşit.

–   Nici nu mă mir. Crezi că mie mi-a fost uşor? Tu ai un mare noroc, amice, chiar dacă te uiţi la mine cu ochi holbaţi care-mi transmit – nu nega, sunt un fin cunoscător, poate că ar fi trebuit să devin psiholog – că m-ai lăsa baltă şi te-ai duce să bei o bere, numai că, să vezi drăcie, tu vei căuta bere la doză şi vei fi surprins să vezi că Heineken canci, Tuborg canci, Carlsberg canci. Numai bere nefiltrată e pe-aici, dar nu pentru că aşa a vrut producătorul, he, he, ca să atragă clienţii, ci pentru că – iar acum te întreb, atenţie  –  cu ce mama dracului vrei să o filtreze în vremurile acestea încărcate de istorie şi de adrenalină?!

Faţa pictorului capătă, pe măsură ce se ambalează, o culoare violacee.

– Dar o să te obişnuieşti, amice. Şi, pentru ca totul să aibă şi o parte frumoasă, aceste vizite în trecut nu durează niciodată mai mult de două zile. Patruzeci şi opt de ore. Plus sau minus nişte zeci de minute, n-am stat să cronometrez la fix. Butonul albastru – nu am pomenit de el până acum – şi gata excursia prin trecut. Când ţi-e lumea mai dragă eşti scos din scenariu şi din decor şi ajungi în lumea ta, prăfuit, ciufulit, te trezeşti sprijinit de un copac, cu şevaletul alături, în cazul meu, iar pe pânză se vede Golgota şi n-ai cum să le spui celor care trec pe lângă tine că a fost cutremur mare după răstignire şi că Matei avea dreptate. N-ai cum, fiindcă nu te crede nimeni. Dacă ţi-aş spune că am asistat la răstignirea lui Isus şi că Mel Gibson n-a exagerat cu „Patimile”, ce-ai zice, amice? Te-ai uita la mine cruciş, aşa cum s-au mai uitat şi alţii? N-ar fi de mirare…

Vru să-i spună aş zice că n-ar trebui să fi lăsat să umbli pe stradă, poţi deveni periculos, însă spuse doar atât:

– Aş rămâne fără grai, pictore…

– Oricum, gândeşte-te şi la avantaje, sunt destule. Într-o noapte am intrat în alcovul Cleopatrei, mi-a plăcut ceea ce am văzut acolo , stăteam aşezat turceşte, lângă patul ei, şi nu mi-am dezlipit ochii pofticioşi. Îmi lipseau floricelele, în rest eram ca la cinematograf. Cu deosebirea esenţială că nu mă călcasem cu nimeni pe bombeuri pentru a pune laba pe bilet. Ei, ia spune, nu e tare faza?

Fotograful se resemnă şi îi făcu jocul, cucerit, în cele din urmă, de verva pictorului.

– Era cu Antoniu sau cu Cezar?

– Habar n-am, nu am căutat documentele ăluia, ca să zic aşa, însă dama era tare de tot… De, Cleopatra, nu degeaba le sucea minţile tuturor, mai puţin şarpelui care i-a adus sfârşitul, the end, spectatorii părăsesc sala cu lacrimi în ochi şi aprind ţigările, femeile de serviciu mătură cojile de seminţe.

– Pictore, dacă doar acesta este avantajul, nu sunt foarte încântat. Ajungem în derizoriu, cu paşi mari, de ce trebuie să avem derizoriul legat de picioarele noastre, precum o bilă de metal furată dintr-un Alcatraz de carton?

– Amice, exagerezi, dă-mi voie să spun asta, când ar trebui să fii mătăluţă încântat, dacă nu îţi este cu supărare, numai atunci când vezi un documentar de trei lulele, trei surcele, la televizor? Aici, în toate realităţile prin care ajungi – pictorul făcu un gest larg cu mâna, încercând să cuprindă în el toate acele realităţi -, eşti în contact direct cu istoria, uneori te nimereşti chiar în mijlocul acţiunii, se trage, se moare, se cere îndurare, se bea apă sălcie, nu există dezinfectant, Ioana d`Arc, Giordano Bruno, crimele conchistadorilor, bătălia pentru Anglia, războiul de 100 de ani, Dunquerque – n-am avut bafta asta, dar nu se ştie niciodată -, târgurile de sclavi, le simţi, le vezi, le miroşi cu nările mărite, nu ştiu ce aş putea face pentru a alege chiar eu momentul şi locul, tare aş vrea să văd faza în care a scris Churchill pe şerveţelul ăla. Şi, nu uita, eu desenez, pierd unele detalii, dar tu poţi să fotografiezi. Clic şi ai istoria în buzunar. Nu te va crede nimeni atunci când le vei arăta pozele, bineînţeles, însă tu vei şti că ai fost acolo. Ce vrei mai mult decât atât, amice? Unii se laudă cu pozele de la Balcic, tu s-ar putea să ai ocazia să pui în album una făcută pe redută, la Griviţa, exact atunci când e înfipt drapelul şi se aude am învins.

Trompetele răsunară din nou, iar mulţi dintre oamenii din jur săriră de la mese. Începe, începe turnirul!, strigăte cuprinse de exaltare, un fel de iureş general care îl luă, în primele secunde, prin surprindere.

– Momentul culminat al zilei, turnirul…

– Putem merge, dacă doreşti.

Pictorul îi arătă cu mâna un intrând spre care se bulucea toată prostimea din piaţă.

– Cetatea va fi ca o fată părăsită, acum, pentru câteva ore. Toţi vor aplauda, vor suferi alături de învinşi, se vor bucura atunci când moartea îşi va lua porţia. Una consistentă, de altfel. Vrei să vezi sânge? Vrei să simţi mirosul fricii?

Deasupra cetăţii se buluceau câţiva nori cenuşii. Haitele morţii? Îl privi pe pictor drept în ochi.

– Sânge sau vopsea, amice? Frică sau emoţia spectatorului care reuşeşte să intre în scenariul scris de nişte meseriaşi plătiţi foarte bine pentru asta?

– Încă îţi păstrezi scepticismul, amice… Hai să mergem, atunci, orele sunt înaintate, cum ar spune bătrânul scriitor, numele nici nu contează. Sunt convins că îţi vei schimba părerea după ce vor fi declanşate primele atacuri năvalnice ale cavalerilor. Noua realitatea ţi se va înfige în retină prin sclipiri metalice, iar armurile lovite vor declanşa isteria. Şi vei fi suprins atunci când vei constata că, paradoxal, nu există asistenţă medicală. Nicio ambulanţă nu stă ascunsă în spatele tribunelor, cu motorul pornit. Nu vei vedea oameni în uniforme, alergând, ducând tărgi şi perfuzii, spre a acorda primul ajutor celor răniţi. Ştii – îl cuprinse din nou pe după umeri, un gest aproape protectiv, făcut de cineva care realizează că acela de lângă el trebuie ajutat să treacă anumite etape intermediare, poate chiar unele ale iniţierii, iniţiere în ce?, poate în acceptarea călătoriilor în timp, de ce nu? -, nu trebuie să vezi în mine un fanfaron care e plătit pentru a-ţi capta atenţia (drace, chiar la asta m-am gândit mai devreme, nu te supăra, dar aşa pari!), nu mă privi ca pe unul scăpat alaltăieri de la balamuc. N-ai să găseşti fotografia mea pe vreun zid, wanted, dead or alive. Probabil că unii dintre cunoscuţii mei m-ar trimite acolo, la balamuc, fiindcă le mai povestesc câte ceva, din când în când, în faţa unui clondir care se termină întotdeauna prea repede, iar ei râd în hohote şi spun că ar fi trebuit să mă apuc de scris, nu de pictură. Însă habar nu au…

Pictorul dădu din mână a lehamite, mai aveau doar câţiva paşi până la intrândul acela, erau depăşiţi de oameni care alergau, toţi se duceau acolo, dincolo de zidul despărţitor al arenei fremăta mulţimea nerăbdătoare, caii nechezau, şi-i putea imagina în două picioare, muşcând zăbalele, cu coamele în vânt, strânşi de picioarele musculoase ale cavalerilor pregătiţi pentru a (muri, prinde batista domniţei?) arăta de ce sunt în stare, într-o după amiază de vară dintr-o realitate pe care încă nu o accepta, deşi ceva interior îi spunea omule, trebuie să faci ochii mari, clic, clic, fotografiatul nu este interzis, chiar dacă aici este trecutul, nu prezentul, clic, clic, nu te opri, poate fi experienţa vieţii tale, pictorul acesta (savantul acesta, de ce nu?, încearcă să te convingă, poate chiar el a pus totul la cale, în spatele zidurilor este un laborator, ar fi trebuit să-mi ceară acordul, nu poţi deveni cobai cât ai pocni din degete, îi dau în judecată), şi totuşi – încearcă să judeci limpede – s-a mai vorbit despre asta, despre interacţiune, despre universuri paralele, acum eşti aici, pe urmă eşti acolo, urmează să ajungi dincolo, nu cumva nu acceptăm astfel de situaţii tocmai pentru că nu am fost instruiţi să credem în ele şi să le primim ca pe o iubită, cu braţele deschise?

– Sper că ai film în aparatul ăsta care se agaţă de gâtul tău ca o iubită ( fu un pic speriat, ia te uită, citeşte gândurile?), aşa ceva nu trebuie ratat.

Mâna pictorului coborî încet, degetele îl prinseră de cot, ferme, ca şi cum ar fi vrut să fie sigure că fotograful nu va scăpa din strânsoare, că nu va fi cumva tentat să facă dintr-o dată stânga-mprejur, ratând… adevărul temporal.

– Un pas, doi, trei, îmi vei da dreptate, amice – degetele strâng din ce în ce mai tare, vocea pictorului a căpătat alte inflexiuni, simte cum curg broboane de sudoare pe ceafă, frică?, asta să fie oare, frică?, de ce, de o glumă proastă cu actoraşi de duzină? -, iar eu, amice, am să accept toate laudele, precum un artist celebru pregătit să se pişe pe toţi şi pe toate de la înălţimea propriei statui, ia-ţi chiar acum adio (A-D-I-O) de la realitate şi intră direct în alta, de-abia acum vei lua adevăratul contact cu ea, până aici a fost doar preambulul, Evul Mediu ţi se pune la dispoziţie, tu nu trebuie decât să intri, nici nu este nevoie să te ştergi pe picioare, nu există preşuleţul acela în diferite culori la uşa trecutului, nu poţi citi tot felul de mesaje siropoase în care nu crede nimeni, fiecare cameră a trecutului va fi pentru tine o dulce-amară-iute-acră provocare, depinde de situaţie. Bine ai venit, amice, lumile lui Wells sunt mult mai aproape decât credeai atunci când ai mâncat ouăle alea prăjite şi pline de colesterol…

Intrară. Închise ochii, din reflex…

***

Poate că fotograful şi-a adus aminte de copilăria sa, în acele momente, atunci când zâmbea şi închidea ochii pentru ca surpriza să fie cât mai plăcută, iar emoţia cât mai mare.

Poate că a tras aer în piept. Nările sale au fremătat, cu certitudine, din dorinţa de a simţi cât mai mult din toate mirosurile altei realităţi. Cu aparatul de fotografiat agăţat de gât, cu mintea vraişte de atâtea cuvinte şi de atâtea ipoteze pe care nu le-ar fi luat niciodată în seamă, în alte ocazii (timpuri, vremuri?), îmbrăcat sport, cu creierul chircit sub şapca aceea de baseball, fotograful a făcut pasul. Unul singur, ca şi cum ar fi sărit peste o linie trasată pe trotuar, cu creta. A ridicat piciorul, l-a împins înainte, apoi l-a aşezat pe pământ. Şi gata

***

Dacă veţi întreba şi ce s-a întâmplat cu el, vă voi spune (sunt  sincer, nu am niciun interes să vă mint) că nu ştiu. Poate că fotografiază şi azi, clic, clic, clic, lumile prin care trece, sărind de pe o treaptă pe alta, dintr-o cameră în alta, dintr-un pătrat în altul, ca într-un paradoxal joc de şotron temporal. Cu diferenţa că fotograful acesta nu vizualizează niciodată conturul pătrăţelelor. El nu ştie niciodată unde ajunge… Dar sare, fără să obosească. Iar atunci când revine în realitatea sa, intră (probabil) într-o debara obscură şi atârnă la uscat fotografiile. Multe fotografii. Dar (din nou probabil) nu le arată nimănui. Fiindcă nu are curaj. În realitatea sa este foarte uşor să fii trimis într-un loc unde camerele au pereţii capitonaţi, iar paznici îmbrăcaţi în halate albe încearcă (până la un punct, pe urmă devin irascibili şi pot cauza mult rău) să îşi păstreze calmul.

A, da, aveţi dreptate. Să nu uităm că a existat şi un pictor. Un antemergător temporal, dacă putem spune aşa.  Pasul făcut de fotograf a însemnat, inevitabil, separarea lor. Aşa îmi place să cred. De ce au fost separaţi?  Hmm…

Când am încercat să răspund chiar eu la această întrebare – şi vă mărturisesc  cu mâna pe inimă că am pierdut multe nopţi analizând întreaga situaţie, rătăcit, la rândul meu, printre imagini disparate în care două personaje oarecare rămâneau pierdute prin buzunarele adânci ale timpului -, nu am reuşit.

Şi am ridicat din umeri, într-un final, acceptând că nu orice întrebare trebuie să aibă, neapărat, un răspuns…

Pur şi simplu, vă invit să credeţi că atunci când treci dintr-un timp în altul este mult mai bine să fii singur…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto/goodfon.ru

7 gânduri despre “Cetatea din anticamera trecutului (6)

  1. Interesantă a fost această perspectivă în câteva episoade ce ne-au captat mereu curiozitatea și încercat imaginația. Imaginație stimulată foarte bine de tine, prin felul în care ne-ai făcut să credem că orice e posibil când e povestit atât de convingător. Sunt sigur că ne vei surprinde plăcut în continuare, Cristian. Muza fie cu tine! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    1. Este motivant comentariul tău, Petru, şi îţi mulţumesc. Călătorim şi noi, de fiecare dată, alături de personajele noastre, sperând că oamenii care citesc poveştile lor nu vor fi dezamăgiţi şi nu îşi vor pierde răbdarea… Gânduri bune şi la bună recitire! 🙂

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s