Ultimul tablou (1)

Johnny & Jimmy

– Eu cred că te grăbeşti.
– Nici nu mă mir. Dacă ar fi după tine, am sta în aşteptare, nu am trece la fapte până la revelion, o cafea, două cafele, un trabuc, două trabucuri, schiţe peste schiţe, poate chiar un meci la televizor, pentru relaxare, mâinile sub ceafă, cartofi prăjiţi, alea, alea…
– De ce ne-am grăbi? Viaţa e lungă.
– Şi vrei s-o trăieşti în joc de glezne?
– Nu, dar îmi place ca planurile să fie bine făcute. Iar tu ştii asta. Plus că nu vreau să-mi trăiesc restul zilelor într-o celulă. Şi asta ştii. Am fost acolo, nu mi-a plăcut, uniforma îmi provoacă mâncărimi, mâncarea îmi provoacă greaţă, programul mă enervează. Ceea ce se întâmplă noaptea, în schimb, mă enervează şi mai tare. Se lasă cu dureri. Nu poţi să ţipi. Îţi muşti buzele până ţâşneşte sângele. Înduri. Dacă ţipi, poate scapi. În noaptea aceea. Dar vin altele, la rând. Multe nopţi. Şi nu te mai scapă nimeni, îţi spun eu. E un cerc vicios, forţa centrifugă este doar o minciună, acolo, nu te aruncă în afară, ci înăuntru, în mocirla din tine.
– E greu, nu contest asta. Dar nu chiar aşa de greu. Experienţă. Mocirla din tine, pe asta de unde ai mai scos-o, ai fost coleg de celulă cu vreun poet?
– Vreau să-mi scriu memoriile.
– Bună gluma, însă îmi dau seama că din cauza asta îţi trebuie timp. Şi ardem gazul.
– Mai bine să-l ardem acum. Eu am gustat mocirla din mine, am plimbat-o pe limbă îndelung, mi-am spoit cerul gurii cu ea. Pe urmă am înghiţit-o iar, apoi am dat-o afară din nou. Stăteam aplecat peste viaţa mea aşa cum stai aplecat peste vasul de wc atunci când eşti beat şi nu-ţi mai doreşti decât să vomiţi, am scos mocirlă din mine, valuri, valuri, valuri. Era gri, mirosea urât, a păcate şi a chin nesfârşit. N-aş mai repeta experienţa.
– Să-mi dai un autograf atunci când termini cartea. Dar să scrii cu stiloul, nu cu pixul, impresionează-mă, îţi iei unul de aur, ca să te fandoseşti la lansare, fără lansare nici nu te bag în seamă. Cu bufet, cu presă, cu tot dichisul. Şi cu fomişti, fără ei nu se poate. Şi femei pe care nu le mai regulează bărbaţii lor şi cad repede în plasă. Să scrii aşa: „Pentru cel mai bun prieten al meu, omul care trece prin mocirla vieţii fără să se murdărească. Pentru Jimmy. De la Johnny.” Pe urmă pui data, ca să se vadă. Şi semnezi. Ok?
– Ok. Adevărul este că rămâi cel mai bun prieten al meu, chiar dacă uneori îmi vine să te iau la pumni. N-ai răutate în tine, de-aia te suport. Altfel ne despărţeam, iar despărţirea n-ar fi semănat cu scenele din filmele lacrimogene. Dar zic încă o dată că graba strică treaba şi că viteza asta nu-mi miroase a bine.
– E simplu.
– E prea simplu. Şi tot ceea ce e simplu se complică al dracului de tare imediat ce începe acţiunea. Ca şi cum fiecare acţiune atrage după ea, inevitabil, tot felul de complicaţii. E ca în filme, strigă unul motor şi se trage imediat din toate direcţiile. Ai priceput?
– Vorbeşti din cărţi, trăieşti ca-n sala de cinematograf. Eşti citit. Mai bine te apucai de o meserie serioasă, opt ore, bani deloc, doi-trei plozi, nevastă în capot. Nu degeaba vrei să-ţi scrii memoriile. Apropo, se vând bine memoriile astea?
– Dacă eşti celebru.
– Şi tu eşti? Poate deveneai, dacă ajungeai la Sing-Sing.
– Nu sunt. Acum. Dar voi deveni. Vom deveni. După lovitura asta. Şi după altele. Dar trebuie să mai aşteptăm.
– Eşti nebun. Cât să aşteptăm, pentru numele lui Dumnezeu? Hoaşca e singură. Tablourile sunt pe pereţi, se pune praful pe ele, e păcat de memoria artiştilor. Copiii babei – are doi, fată şi băiat, el doctor, ea profesoară de chimie, îţi dai seama?, chimie, n-aş fi crezut… – sunt în alte oraşe. Nu dau pe la ea cu lunile. Ultima oară au fost acum două săptămâni. Exclus să revină. Baba stă bine cu sănătatea. Nu are sistem de alarmă. Surprinzător, recunosc, dar nu are. I-a luat cu mătura pe unii care au venit să-i propună aşa ceva. Casa e în fundul curţii, nici dacă urlă ca Tarzan nu aude cineva. Vecinii din stânga şi din dreapta sunt la cel puţin cinci sute de metri. Cu siguranţă că are şi bijuterii, baborniţa, se simte călare pe situaţie, nu-i e frică de nimic, am auzit că a fost tare la viaţa ei, consilii de administraţie, plimbări prin lume, cadouri, ştaif, aventuri cu baştani…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto/goodfon.ru


10 gânduri despre “Ultimul tablou (1)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s