Lumea de Dincolo de Fereastră (2)

Ţârâitul soneriei, insistent, nesimţitor, agresiv, ca un sfredel bine ascuţit în spatele căruia se află un personaj invizibil, decis să-i exploreze, fără anestezie, fără menajamente, creierul neputincios.

Înjură în gând, apoi înjură cu voce tare, savurând fiecare cuvânt. Se îndreaptă către uşă, iar amurgul violet-fantasy de dincolo de fereastră se pierde într-o sarabandă de claxoane, frâne şi zgomote specifice oricărui oraş contemporan. Este ora la care frustrările de peste zi capătă accente dramatice, nervii sunt întinşi la maximum, iar puţinii fericiţi care merg pe trotuare sau la volanul maşinilor personale par simple fire de nisip într-un ocean înfuriat.

Vecinul are părul vâlvoi, ochi de viezure pofticios – nu ştie cum de i-a venit o astfel de idee, nici măcar nu a căutat pe Google pentru a studia cu atenţie ochii vreunui viezure imortalizat de un fotograf norocos, însă comparaţia l-a cucerit definitiv – şi un tricou slinos pe care pot fi identificate mai multe pete care transmit diverse mesaje culinare deloc apetisante. Este transpirat şi se leagănă de pe un picior pe altul. Ţine mâinile ascunse la spate, astfel încât burta proeminentă iese dizgraţios în evidenţă şi împunge aerul dintre ei.

Se privesc câteva minute, fără să spună nimic, ca şi cum toate cuvintele au evadat din dicţionare, iar creierele lor nu mai reuşesc să proceseze nevoia de a întreţine dialoguri într-un limbaj specific.

– Bună ziua!

– Bună ziua!

– Îmi cer scuze că vă deranjez la o astfel de oră…

– Mă rog, nicio problemă…

– Chiar îmi pare rău.

– Înţeleg. Repet, nu este nicio problemă, suntem vecini…

O replică mai tâmpită decât asta nu puteai scoate, îşi spune în gând. Ce dacă suntem vecini, înseamnă asta ceva, reprezintă această informaţie certitudinea stabilirii unor contacte bazate pe sinceritate şi respect? Fiecare cu pizda mă-sii, atât şi nimic mai mult. Suntem vecini din întâmplare, ne-a plasat destinul şugubăţ pe acelaşi palier al unui bloc de opt etaje dintr-un oraş oarecare.

Replica sa îl determină pe vecin să zâmbească.

– Da, suntem vecini şi mă bucur foarte mult.

– S-a întâmplat ceva? Nu vreau să fiu nepoliticos, însă tocmai doream să ies din casă.

– Am primit un plic…

Într-o altă conjunctură i-ar fi transmis, fără menajamente, să-şi introducă acel plic exact în cur, apoi i-ar fi trântit uşa în nas. Şi s-ar fi felicitat pentru inspiraţia de moment. Acum înghite în sec şi se gândeşte la plicul care îl aşteaptă pe măsuţă, nedesfăcut.

Care este probabilitatea ca un individ misterios pus pe şotii să ajungă exact în blocul nostru, exact pe acest palier, decis să introducă pe sub uşi – sau să lase în faţa uşilor, sau să prindă între uşi şi tocuri – nişte plicuri cu mesaje mai mult sau mai puţin alarmante, mai mult sau mai puţin hilare, mai mult sau mai puţin importante? Nu poate fi chiar atât de mare această probabilitate. Dar, precum spun filosofii de ocazie, există – şi chiar aşa e, ce mama dracului! – un început în toate. Fiecare rahat începe cu o durere de burtă.

– Mi l-a lăsat cineva în faţa uşii, dar cred că a greşit adresa. Nu cumva este pentru dumneavoastră? Eu nu primesc scrisori de ani buni. Exceptând facturile, fireşte, dar o factură primită în plic nu poate fi comparată cu o scrisoare, nu? Scrisoarea este cu totul altceva.

Mâna dreaptă a vecinului apare sub ochii săi şi flutură un dreptunghi alb. Aceeaşi hârtie, acelaşi scris. Pentru tine.

          Un eventual câştig la loterie iese din discuţie, nu ţi se comunică minunea financiară într-un astfel de mod. Fiscul trimite plicuri care pot fi identificate uşor, băncile procedează aşijderea, numele în clar, ca să nu existe dubii, adresa exactă, ca să nu existe dubii, informări seci din care nu reiese decât că eşti un fraier de contribuabil care are datorii. Mari, mici, în funcţie de procentul de prostie cu care te-a pricopsit acelaşi destin ciufut.

– Ce vă face să credeţi că acest plic mi-ar fi destinat?

– Pentru mine nu este sigur. Sigur.

– Scrie Pentru tine. Poate că dumneavoastră sunteţi destinatarul. Poate doreşte cineva să vă facă o farsă. Poate un prieten din copilărie a aflat unde locuiţi şi nu a găsit curajul de a suna la uşă. Poate este o fostă iubită…

Vecinul îl priveşte cu subînţeles, semn că ultima ipoteză trebuie scoasă neapărat din calcul. Şi îi dă dreptate, s-a lăsat luat de val.

Care femeie normală la cap ar accepta să pună ăsta mâinile pe ea sau să o… ? Mă rog, s-au mai văzut destule cazuri, subiectul acesta oferă mai tot timpul surprize de proporţii.

Încearcă să pună capăt discuţiei.

– Domnule Constantinescu – sper că nu am greşit, nu? –, pe plicul acela scrie Pentru tine. Precum sper că ştiţi deja, nu mă cheamă Pentru tine. Mă cheamă Şerban. Şi Radu. Banal, însă acesta este numele meu. De vreo patruzeci şi ceva de ani. Nu-mi amintesc să îl fi schimbat între timp şi nici nu am de gând să fac asta în viitorul apropiat sau îndepărtat.

Vecinul îl priveşte cu ochii bulbucaţi.

– V-aţi supărat. Nu am vrut, îmi pare rău. Intenţia mea…

– Nu m-am supărat, cel puţin nu sunt aşa de supărăcios precum se poate trage concluzia. Dar plicul nu îmi este destinat.

Aşa că întoarce-te repejor în apartament, închide-te în baie, fă plicul sul şi, cu o mişcare sigură, bagă-ţi-l încetul cu încetul în…

O cheie răsucită în broască. O uşă deschisă.

– Dacă mi-aţi trimis un mesaj porcos voi suna la poliţie şi vă acuz de hărţuire sexuală! Cum vă permiteţi, domnule Constantinescu? Nu vă e ruşine, sunteţi om bătrân?! La ce prostii vă umblă mintea?

Amândoi întorc capetele ca şi cum ar fi primit o comandă fermă. Vecinul înghite în sec de mai multe ori, aduce a peşte expulzat din lumea apelor, iar ochii par a ieşi din orbite spre a ţopăi înspre…

Îmbrăcată (sau dezbrăcată) într-o rochie de casă de culoare roşie care se opreşte la doar câţiva centimetri de fese (ce fese, domnule, mai bine spui buci, prea ne fandosim şi când e cazul, şi când nu e cazul, iar acum nu e cazul fiindcă acele două picioare lungi au puterea de a întoarce palierul cu josul în sus şi ridică tensiunea până la cote extrem de periculoase), sprijinită de tocul uşii şi ţinînd în mâna stângă – unghii foarte lungi, ascuţite, vopsite într-un negru mai negru decât cea mai neagră noapte – un plic alb, Lucreţia Popa (chelneriţă la Restaurantul Nu-Ştiu-Care, divorţată de două ori, fără copii, posesoare de gene false, ochi albaştri, buze ţuguiate în semn de mustrare şi sâni pe jumătate plecaţi la plimbare) îi taie cu o privire metalică pe amândoi şi bate din picior.

Lumea din Dincolo de Fereastră surâde. Este un surâs ironic, nevăzut, însă simţit. În Lumea de Dincoace de Fereastră, pe un palier oarecare dintr-un bloc oarecare al unui oraş plictisit de întâmplările unei alte zile ca atâtea altele, trei plicuri albe aşteaptă să fie desfăcute.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto/goodfon.ru

Lumea de Dincolo de Fereastră (1)

Trage draperia şi nuanţa violet-fantasy a amurgului îl ia prin surprindere, obligându-l să îşi ţină respiraţia. Dincolo de fereastră îl aşteaptă o altă lume, pregătită să îl primească în braţele sale, iar ideea năstruşnică i se pare, pe măsură ce minutele se scurg, mute, ca nişte condamnate la moarte temporală, într-o clepsidră nevăzută, una de-a dreptul extraordinară. Lumea Nouă de dincolo de Fereastră, îşi spune zâmbind, tocmai el, cel care n-a mai zâmbit de o veşnicie fiindcă Lumea de Dincoace de Fereastră s-a dovedit a fi o adevărată maşteră cu apucături de torţionar ingenios, pregătită pentru a smulge fâşii din carnea şi din sufletul lui în fiecare zi a ultimelor luni.

Atinge geamul cu vârful degetului arătător, ca şi cum ar încerca rezistenţa sticlei. Bineînţeles, nu poate trece dincolo, dincolo se ajunge incredibil/periculos de uşor numai în unele dintre filmele sf pe care le savurează (le savura, le va savura, cu toate că viitorul, în cazul său, înşurubează în gânduri nenumărate semne de întrebare) atunci când nu doreşte altceva decât să se închidă în el însuşi.

Are vârsta la care unii bărbaţi sunt deja bunici. Şi, printre atâtea incertitudini personale care nu fac altceva decât să-l ia peste picior, de dimineaţa până seara – asta atunci când sunt în toane bune, în rest nici nopţile nu sunt din cale-afară de liniştite –, are certitudinea (dezolantă, la un moment dat, acceptată acum cu o resemnare demnă) că el nu se va juca niciodată cu proprii nepoţi. Nu va face „pe calul”, pentru ca ei să îl poată încăleca, nu le va citi poveşti, nu va merge cu ei la pescuit şi, bineînţeles, nu va fi atras de jocurile lor pe calculator. Nu le va recomanda să citească mai mult sau să petreacă mai mult timp în aer liber, nu se va supăra pe copiii săi fiindcă nu sunt mult mai îngăduitori cu nepoţii. Nimic din toate acestea nu se va întâmpla.

Îi susură în minte melodia celor de la „Sfinx” – „Într-un cer violet”. Dar cine se mai gândeşte azi la „Sfinx” şi la melodia lor cu inflexiuni lascive? Poate doar însinguraţii, rătăciţii fără nume care orbecăie prin propriile vieţi ca şi cum s-ar fi trezit dintr-o dată în beznă şi încearcă, întinzând mâinile, să descopere – fără a reuşi – salvatoarele puncte de reper care, în accepţiunea firească a sintagmei, ar fi obligate să asigure un traseu către ceva (măcar) liniştitor… Lumină? Sau înluminare? Iluminare?

Amurgul cu nuanţe violet-fantasy îl captivează. Minutele vin, trăiesc şaizeci de secunde, apoi sunt înghiţite – fără să protesteze – de o înfometată clepsidră nevăzută. Nu realizează când cineva împinge un plic pe sub uşă. Îl va observa abia atunci când, obosit de atâta violet şi de avalanşa nesimţitoare a unor gânduri lipsite de o elementară politeţe, va trage draperia şi îşi va propune să bea ceva. Orice.

Un plic obişnuit. Banal. Hârtie albă, ordinară. Lipit. Numele expeditorului lipseşte. În ceea ce priveşte numele destinatarului, o informaţie vagă. „Pentru tine”.

Pentru tine nu înseamnă neapărat pentru mine, murmură, poate că un oarecare neatent a greşit uşa în faţa căreia trebuia să ajungă pentru duce misteriosul mesaj – lumea, orice s-ar spune, e plină de personaje superficiale şi de angajaţi care îşi fac treaba de mântuială, de unde şi o mulţime de necazuri aproape incontrolabile – şi m-am pricopsit tocmai eu cu un plic pe care nici nu am dreptul să îl desfac. Poate vine din partea unei femei…

Miroase plicul. Nici urmă de parfum.

… îndrăgostite. Nu nepărat toate plicurile trimise de femeile îndrăgostite trebuie să fie şi parfumate, acesta nu este decât un clişeu amărât. Eşti fericit dacă simţi în nări parfumul femeii pe care o iubeşti ca un disperat. Desfaci plicul cu degete cuprinse de frenezie – plicul acela parfumat care aduce şi fiorul unei vascularizări incipiente – şi descoperi că femeia visurilor tale îţi scrie să te duci unde-a-nţărcat mutu` iapa. Mai contează că plicul mirosea îmbătător şi excitant?

Zâmbeşte.

Poate că destinatarul este iubitul femeii, amantul ei, fostul iubit căruia îi spune să revină la sentimente mai bune. Sau pe care îl imploră să se întoarcă la ea. Siropos. De ce nu ar fi plicul unui bărbat? Trimis către alt bărbat? Ce dracu`… Deşi ipoteza de lucru nu îşi pierde valabilitatea într-o lume în care, se poate observa cu mare uşurinţă, surprizele sentimentale se ţin lanţ, iar polemica nu a dat încă răspunsuri satisfăcătoare, ba chiar se întâmplă exact…pe invers.

Un plic dreptunghiular. Subţire. Înăuntru nu pot fi mai mult de trei foi, cu indulgenţă. Poate e vorba despre o hârtie foarte subţire. O hârtie aproape transparentă, însă de o calitate indiscutabilă, acoperită cu litere caligrafiate atent, purtătoare ale MESAJULUI. Baţi câmpii, mai bine îl desfaci. Nu pot desface un plic care nu îmi aparţine, îşi repetă în gând, şi ştiu sigur că nu îmi aparţine fiindcă nu întreţin – ce termen, ha! – corespondenţă cu nimeni. De multă vreme.

Aşază plicul pe măsuţa flancată de două fotolii. Continuă să îl privească, insistent, ca şi cum nu el ar fi cel care ar trebui să rupă hârtia, ci plicul însuşi ar fi obligat să se deschidă spre a-şi devoala conţinutul ascuns. Totul seamănă cu un joc de-a şoarecele şi pisica, numai că absurdul este la el acasă şi se prezintă sub forma unui dreptunghi alb, sigilat.

Îşi aduce aminte că avea chef să bea. Îşi aduce aminte de violetul răvăşitor de dincolo de fereastră. Îşi aduce aminte că şi-ar dori foarte mult să nu îşi mai aducă aminte de nimic.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto/goodfon.ru