Ultimul tablou (3)

– Ce viaţă a avut hoaşca asta a ta?

– Nu-i a mea, mie-mi plac numai alea cu carnea tare, fiecare cu plăcerile lui, ţi-o las ţie dacă vrei, dar hoaşca a avut o pasiune în viaţă, numai una, adică pictura. A dat şi cu pensula-n pânză, a urmat nişte cursuri în tinereţe, însă nu i-a ieşit pasienţa. Omul nostru mi-a spus că a devenit colecţionară, a cumpărat în draci, a avut şi cu ce, nu i-au lipsit banii şi relaţiile. Cică stă şi se uită la ele, toată ziua. Bea cafea. Fumează. Iar se uită la tablouri. Se îmbracă în ţinută de seară, ia masa în sufragerie, este servită ca o doamnă din înalta societate de un majordom, era să cad pe spate când am auzit, apoi se retrage în bibliotecă, demnă, bea coniac cu ibricul şi se zgâieşte la pereţi până o dor ochii şi adoarme-n fotoliu. O scutim de oboseală.

– Deci avem un majordom.

– Are o sută cincizeci de ani, pe jumătate surd, pe jumătate orb, dacă era şi şchiop chiar că îmi făceam probleme. Mari. Hai să fim serioşi, perna pe faţă, adoarme tataia instantaneu, visează frumos, tinereţe, puicuţe, gata lucrarea. Luăm pictorii de pe pereţi, că s-or fi plictisit şi ei să se uite numai la baba aia, îi scoatem la plimbare, primim verzişorii, cap compas Cuba, dans pe plajă, croaziere, ţâţe şi buci, la dolce vita…

– Carevasăzică tot la Cuba îţi stă gândul…

– E cu Cesaria Evora, cu Che, cu amintirea lui Castro. Mă atrage, ca să zic aşa… Istorie şi muzică, revoluţie şi sex.

– Şi dacă nu ne iese treaba, iar majordomul doarme cu Winchesterul pe genunchi şi face poc, poc? Sigur nu e înarmat babalâcul ăla?

– Nu e, altă informaţie sigură, îi tremură mâinile permanent, când aduce ciorba la masă o varsă pe jumătate. Informaţiile de la omul nostru sunt întotdeauna de mâna întâi. Totul va merge…

– Strună.

– Ţi-ai revenit.

 Lady Esmeralda & Jack

Lady Esmeralda trase încă un fum, apoi agită câteva secunde un clopoţel de argint. Poate că nu era de argint, evident, dar îmi place să cred că o astfel de femeie, într-o astfel de casă, avea neapărat un clopoţel de argint pe care să-l poată agita uşor atunci când dorea să ceară ceva, nici nu contează ce anume. Presupusul clinchet al acelui clopoţel face toţi banii, din punctul meu de vedere, în această cameră şi la această oră.

Scutură din nou port-ţigaretul, gândindu-se că ar fi momentul să scoată chiştocul şi să pună în loc o altă ţigară.

Fuma mult, conştientă de asta, de peste cincizeci de ani, din perioada în care băieţi cu coşuri pe faţă îi făceau un fel de curte (abia mai târziu, când începuse să se lase pradă fluturilor din stomac, înţelesese ce înseamna asta cu adevărat), ţigările se înlănţuiau într-un dans pe care nu se sfia să-l numească macabru, fiind de fiecare dată amuzată de idee, însă ajunsese de multă vreme la concluzia că nu neapărat tutunul putea fi considerat cel mai rău lucru într-o lume absurdă, măcinată de cu totul alte griji sau dezastre.

Lăsă privirea să treacă uşor de la un tablou la altul, o mângâiere vizuală care îi provocă fiori plăcuţi pe spate, permiţându-i apoi să poposească într-un spaţiu gol, acolo unde ar fi trebuit să fie (sau urma să fie, este şi aceasta o ipoteză de care trebuie să ţinem seama) o altă operă de artă, produsul finit al unor ore de trudă artistică prestată de un (alt) pictor genial – sau ştampilat cu însemnul „genial” la multă vreme după ce a dispărut din lumea muritoare, plin de lipsuri, datorii, regrete, decepţii, două-trei încercări de sinucidere, eventual o boală venerică primită cadou din partea unui destin ironic.

Să vă spun un secret. Artiştii, fie geniali, fie consideraţi de toată lumea drept rataţi cu diplomă (însă trebuie luat de fiecare dată în calcul inevitabilul subiectivism), au întotdeauna parte de un destin ironic, aceasta este, de fapt şi de drept, condiţia ingrată a artistului – lupta permanentă împotriva ironiilor nenumărate pe care le introduce în viaţa lor, cu o perseverenţă aproape diabolică, infatuatul domn Destin. Iată cruda realitate, iar excepţiile, aşa cum se spune, confirmă doar regula.

Uşa decupată în mijlocul bibliotecii se deschise uşor şi un bărbat înalt, puţin adus de spate, cu părul alb, lăsat să crească un pic mai lung decât ar fi trebuit, intră în încăpere. Vestă, cămaşă albă, papion, pantaloni călcaţi la dungă, una perfectă,  doar nu vă imaginaţi personajul îmbrăcat în nişte trenţe, nu?, un adevărat majordom care se încadra de minune în acel decor.

– Da, doamnă. Voce caldă, aproape murmurată, cele două cuvinte articulate corespunzător, respect bine dozat în ton, nimic ostentativ. Clasă.

– Jack, aş dori un coniac, te rog. Şi ţi-aş fi recunoscătoare dacă ai accepta să ciocneşti un pahar cu mine, înainte de a merge la culcare.

– Plăcerea nu poate fi decât de partea mea, Lady Esmeralda.

Bărbatul se întoarse şi părăsi încăperea cu paşi măsuraţi. După câteva minute, reveni ducând în mâini o tavă pe care se aflau două pahare şi o sticlă pe jumătate plină (sau pe jumătate goală, exact aşa cum doriţi). O sticlă pătrată, cu multe înflorituri, o sticlă de cristal (poate, dar nu ne împiedică nimeni să gândim că era chiar aşa) în care lichidul vălurea uşor, într-un clipocit mut, ca o mare în miniatură, de culoarea coniacului, captivă, dornică de eliberare, însă resemnată la gândul că doar câteva picături din ea vor cunoaşte o scurtă, foarte scurtă, libertate, înainte de a începe ultima călătorie, către buze.

 Paranteză

Dacă Jimmy l-ar urmări acum pe majordom, în timp ce se apropie tăcut de fotoliul în care stă Lady Esmeralda, ar fi foarte suprins să constate că acestuia nu-i tremură mâinile, aşa cum susţinuse în faţa prietenului/partenerului său.

Bineînţeles, o astfel de concluzie ar da naştere imediat unei întrebări delicate şi deloc liniştitoare, în perspectiva acţiunii plănuite: câte procente din informaţiile primite de la acela considerat „omul nostru” erau corecte? Şi câte trebuiau considerate doar  praf în ochi?

Numai că Jimmy ((iar acum anticipăm desfăşurarea evenimentelor, astfel că putem arunca o privire către ceea ce va fi)  doarme, deja, la ora aceasta, visând plajele însorite ale Cubei, poate chiar o nouă revoluţie în care el să apară, printre dărâmături şi schelete metalice fumegânde, în postura de El Lider Maximo, adulat de femei şi bărbaţi, în vreme ce Johnny, mult mai sceptic, după cum am putut observa, studiază atent planul casei, pentru a mia oară, pufnind nemulţumit şi mormăind în barbă că acţiunea ar putea fi amânată pentru (măcar) o zi sau două.

Dar, efectuând un scurt exerciţiu de sinceritate, de câte ori nu ne-am spus, cu toţii, că unele decizii personale pot fi amânate, chiar mai mult de o zi sau două? Şi de câte ori nu ne-a dat brânci nerăbdarea, împingându-ne indiferentă în prăpăstii personale din care am ieşit cu foarte mare greutate?

♣ Cristian Lisandru

sursa foto/goodfon.ru