Cu siguranţă că uneori nu trebuie să punem în aplicare un anumit plan pe care ni l-am construit în minte, cu meticulozitatea celui care introduce într-o sticlă miniatura unui galion. Din diferite considerente. O reconsiderare a datelor problemei, puţină teamă amestecată în proporţii egale cu lipsa de iniţiativă, instinctul de conservare (nu trebuie eliminat niciodată din retortă).
Însă viaţa, care ne ţine legaţi cu fire invizibile chiar şi atunci când credem că putem alerga nestingheriţi de colo, colo, ca nişte mânji lipsiţi de griji, alege diverse modalităţi prin care intră în dialog cu noi, unele fiind de o perversitate extremă. Şi atunci apăsăm exact butonul pe care ne propusesem, cu doar câteva secunde în urmă, să nu îl apăsăm. Asta e.
Iar acum dăm ceasurile înapoi. Nu cu mult. Doar cât să avem posibilitatea de a asista, în continuare, la dialogul dintre cei doi hoţi. Şi nu trebuie să ne ferim de cuvinte dure, exact asta şi sunt, doi hoţi puşi pe lovituri mari, sperând în sinea lor că va veni fericitul moment, nu peste foarte multă vreme, când vor reuşi să doarmă liniştiţi, noapte de noapte, pe un morman de bani, fără grija zilelor viitoare.

Johnny & Jimmy

– Am o strângere de inimă. Nu-mi place hoaşca asta.
– Nu trebuie s-o ceri de nevastă, totuşi, nu fii speriat. Mergem să-i săltăm tablourile, nu te duc la altar. Mă uimeşti şi mă întristezi. Am studiat terenul cinci zile la rând, nicio mişcare, acelaşi program, n-are musafiri de-a dracu` ce e ea, îi place să stea singură, e cu nasul pe sus…
– Snoabă…
– … la unşpe stinge felinarele, se bagă în scutece, sforăie, întuneric beznă, intrăm prin spate, pac geamul, pac încuietoarea, pieces of cake, biblioteca e la parter, hoaşca doarme la etaj, majordomul are hogeacul lângă bucătărie, nici n-o să ştie dacă visează sau e treaz, umflăm pictorii, drum bun, sleep well, fetiţe şi băieţi, sweet dreams…
– Eu zic să mai stăm. Şi nu face pe Freddy Krueger, până la urmă a fost cu happy-end, dar nu pentru el.
– Nu mai stăm. La noapte dăm atacul. Mâine seară mă transform în chelner, îţi aduc cocteilul pe tavă. Noaptea voi fi proxenet, dacă vrei, te cuplez cu creola visurilor tale, puteţi să vă faceţi jurăminte înfocate cu ochii pierduţi în spuma oceanului. Vă conduc în cameră, pe urmă vă încui acolo, do not disturb, o să-mi mulţumeşti…
– Să nu zici că nu ţi-am spus.
– Nu cobi. Mai bine toarnă, mi s-a uscat gâtul.
– Un pahar, nu-ţi dau mai mult, te-mbeţi şi faci urât. Sau te-mbăt şi amânăm?
– Nicio grijă, când vine acţiunea nu se mai lipeşte alcoolul de mine, beau fiindcă mi-e sete, creierul e intact.
– Dacă ţi-e sete, bea apă.
– Bea tu, ca să fii deja ruginit atunci când te apuci de memorii. Ce titlu vrei să pui? Mocirla din mine?
– Nu. Soarta nu te-ntreabă niciodată dacă ţi-ai băgat cămaşa-n pantaloni. E adânc.
– Mda, cu soarta nu te pui. E prea adânc pentru mine. Şi e cinci. Până pe la miezul nopţii putem să tragem un pui de somn. Pun ceasul să sune, la unşpe.
– Culcă-te. Eu nu dorm.
– Nu mai tăia firul în patru.
– Orice amănunt e important.
– Atunci du-te la Fort Knox şi dă o spargere. Cu hoaşca va fi o plăcere.
– Să dea Dumnezeu.
– N-are Dumnezeu treabă cu Rembrandt şi cu Picasso. Poate nu-i plac pictorii celebri…

Lady Esmeralda & Jack

Majordomul turnă coniacul în pahare, cu gesturi studiate, deloc ostentative. Întinse unul stăpânei, iar pe al doilea îl ridică încet, cu mâna învelită în mănuşa albă. Lady Esmeralda ridică paharul, la rândul său, şi cei doi ciocniră. Paharele în formă de lalea se atinseră, eliberând către tavan un sunet cristalin.
– Noroc, Jack.
– Noroc, doamnă. Vă doresc o seară deosebită.
– Va fi, Jack. Va fi…
Sorbiră. După ce aşeză paharul pe suportul de lemn din stânga ei, Lady Esmeralda puse o nouă ţigară – Pall Mall fără filtru, nu fuma niciodată altceva – în port-ţigaret, iar Jack se aplecă pentru a o aprinde.
– Mmm, Jack, mulţumesc. O seară specială, nu? Eram convinsă că vei pregăti ceva… deosebit.
– Martell, doamna mea. Din podgoriile Borderiese.
– Minunat. Această combinaţie fantastică m-a uimit întotdeauna. Struguri şi vanilie. Suav, complex, aluziv. Îmi aminteşte de… vremurile bune.
– Cu siguranţă şi de plimbările prin pădurea Troncais…
– Jack, ai putea fi un ghid excepţional, mă întreb dacă vreo întrebare referitoare la băuturile franţuzeşti te-ar pune, vreodată, în dificultate. Aşa-zişii aristocraţi moderni beau cu plăcere indisolubilă, însă fără a şti ceea ce beau, nu este aceasta o constatare care te poate deprima?
– Doamnă, dacă îmi daţi voie, aş spune că aristocraţii îşi permit să bea fără să ştie ce beau, asta de când lumea.
– Tendinţe de stânga, Jack, pe măsură ce trece timpul? Îţi face curte asiduă vreun partid socialist? Dragă, nu te văd cu basca pe-o parte, iar sindromul cubanez nu mai înspăimântă pe nimeni.
– Nicidecum, doamnă, era doar o simplă constatare, sper că remarca mea nu vi s-a părut nelalocul ei.
– Deloc, prieten drag. Ai spus un mare adevăr. În spatele spoielilor şi al paietelor se ascunde întotdeauna multă mizerie, după cum ştii. Degradarea progresivă a bunului gust şi a calităţii umane a dus, inevitabil, la ceea ce observăm azi în jurul nostru. Substantivul aristocrat rămâne, la urma urmei, doar un termen lipsit de substanţă. De ce crezi că n-am mai ieşit în societate şi am preferat să rămân aici, alături de tablourile noastre, de ţigările mele şi de coniacul acesta?
Majordomul înclină capul, în semn de aprobare. Lady Esmeralda întinse port-ţigaretul către unul dintre tablouri.

Doi adolescenţi, un băiat brunet şi o fată cu părul lung, roşcat, surprinşi la liziera unei păduri, pe jumătate dezbrăcaţi, într-o poziţie ciudată, nu ştiai – iniţial – dacă se pregăteau să fugă cât mai departe sau să se iubească sălbatic.
Feţe mirate, panicate aproape, guri deschise într-un strigăt înnăbuşit, priviri fixe trimise către… Către cel care pictase tabloul, evident, îl bănuiai în faţa lor, atent la fiecare tuşă, transmiţându-le să nu se mişte. În pofida faptului că ei dădeau senzaţia clară că tocmai asta ar fi dorit să facă în acele momente.
O lucrare deosebită, valoarea artistică nu putea fi pusă la îndoială nici de către un critic nervos fiindcă şi-a surprins nevasta în pat cu băiatul angajat pentru a curăţa piscina, dar senzaţia pe care o avea privitorul – mai puţin Lady Esmeralda, să spunem – era aceea de teamă profundă, zugrăvită până în cele mai mici amănunte.
Frica năpasnică ieşea, pur şi simplu, dintre cele patru rame. Teroarea era foarte bine surprinsă pe chipurile celor doi, o surpriză răvăşitoare care îi determinase să întrerupă ceea ce făcuseră până atunci sau ceea ce avuseseră de gând să facă. La câţiva metri de ei, în stânga, un un rău îşi trimitea valurile agitate către întunecimea pădurii, lovindu-se de pietre mari, albe, cărora pictorul misterios le dăduse un luciu aparte. Semănau cu nişte cranii, doar că scobiturile ochilor nu se vedeau, astfel încât păreau a sta dedesubtul apei. Tigve spălate de apa rece a râului, ca o presupusă ameninţare suplimentară la adresa nefericiţilor adolescenţi.
– Îţi mai aduci aminte, Jack?
– Da, doamnă. Astfel de momente nu pot fi uitate, el rămân săpate în memorie şi provoacă de fiecare dată plăceri nebănuite, aproape orgastice.
– Hmm… Erau frumoşi, Jack, frumoşi şi atât de plini de viaţă. Nici acum nu s-au schimbat, după atâţia ani. Mi-e drag să stau aici şi să îi privesc, aşa cum am făcut-o şi atunci.
– Da, sunt la fel de vii şi au aceeaşi expresie. Vă era teamă, la un moment dat, că trecerea timpului îşi va pune o amprentă negativă asupra acestor tablouri, asupra detaliilor şi trăsăturilor, asupra expresiilor, aşa aţi spus. Dar nu a fost aşa. Ele trăiesc în continuare. Sub ochii dumneavoastră, doamnă…
– Sub ochii noştri, Jack… Arătă un alt tablou, apoi sorbi încă o gură de coniac. Ştii, Jack, această posibilitate neanticipată de a fixa viaţa pe pânză şi, ulterior, între patru rame, i-ar face pe mulţi să ne privească lung, ca şi cum am fi anomalii ale naturii.
– Sau ne-ar pune în camere izolate, pentru a ne scoate, la intervale regulate de timp, spre a ne duce în laboratoarele lor pline de maşinării ciudate. Ar fi în stare de orice, doamnă…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto/goodfon.ru