Ultimul tablou (5)

Lady Esmeralda fixă cu ochii un punct de pe tabloul pe care tocmai îl arătase.

– Era toamnă, Jack, coborâsem din tren, după o călătorie lungă…

– Poate chiar prea lungă pentru gusturile dumneavoastră, doamnă, mi-aş permite să spun…

– Exact, Jack, dragul meu prieten, prea lungă. O plimbare era cea mai bună soluţie pentru dezmorţirea oaselor, nu? Ţin minte că nici tu nu erai foarte încântat, ţi-ai ieşit din calmul tău proverbial, ai bombănit, ba chiar ai înjurat – Doamne, cât de surprinsă am fost! -, fiindcă nici trenurile de lux nu oferă confortul la care te-ai aşteptat, acesta sunt cuvintele tale, nu le-am putut uita. Erai roşu la faţă, l-ai repezit pe un hamal care dorise să pună mâna pe geamantan – adu-ţi aminte cum s-a tras la o parte, cu ochii ieşiţi din orbite, l-ai înspăimântat de moarte, dragul meu -, apoi l-ai împins într-o parte pe un tânăr care să oprise în mijlocul peronului şi îşi privea, impasibil, ceasul. Te-am tras după mine, prin orăşelul acela, şi atunci am surprins asta. O minunăţie…

Privirea lui Jack poposi, la rândul ei, asupra tabloului…

Îţi dădeai seama foarte repede, chiar dacă aruncai doar o privire asupra pânzei, că acolo – pe strada aceea lungă, mărginită de copaci înalţi şi de clădiri îmbătrânite, cu faţade vopsite strident –  avusese loc, cu doar câteva secunde înainte, o paradă.

Pictorul misterios stătuse chiar  pe mijlocul străzii, ca şi cum ar fi aşteptat ca parada să se apropie cât mai mult de el, spre a-l lăsa, apoi, în urmă, despărţindu-se în două braţe, pentru a ocoli, prin stânga şi prin dreapta, ca un fluviu în calea căruia se aşază, precum o insulă, o şevaletul artistului.

În partea de sus a tabloului putea fi observat cerul cristalin, atins delicat de câţiva nori pufoşi. Frunzele copacilor alcătuiau un puzzle ruginiu, ceea ce te ducea imediat cu gândul la o toamnă lungă. Parada respectivă ar fi trebuit să treacă printr-o intersecţie, înainte de a ajunge foarte aproape de pictor. Dar nu mai ajunsese. Din partea stângă (dacă ne raportăm la cel care priveşte tabloul, evident) venise o maşină de pompieri, poate că undeva, în acel orăşel prins în lâncezeala unei toamne lungi, izbucnise un incendiu, iar pompierii fuseseră chemaţi foarte repede de telefoanele vecinilor, pictorul surprinsese girofarurile roşii, dădeau senzaţia că încă pulsează, chiar dacă maşina era răsturnată pe o parte. Privitorul îşi putea imagina, cu uşurinţă, manevra disperată a şoferului, dorinţa acestuia de a evita parada, fracţiunile de secundă în care creierul său fusese obligat să ia rapid o decizie, suprema decizie, am putea spune, decizia finală, iar bărbatul de la volan virase către stânga, brusc, şi era evident că viteza fusese mare, maşina se răsturnase şi rămăsese în mijlocul intersecţiei, în timp ce motorul fumega.

Fiecare amănunt era surprins cu o precizie… fotografică. De sub cabina maşinii se iveau două jumătăţi de trupuri, o asemenea greutate le făcuse cu siguranţă chiseliţă, iar o femeie îmbrăcată în rochie strălucitoare (o fostă miss, poate, ele fac întotdeauna deliciul paradelor), prăbuşită pe piatra cubică, încerca să se îndepărteze de acel coşmar, numai că un picior îi lipsea şi gura rămăsese deschisă, surprinsă în timp ce lăsa să iasă din gât un strigăt de durere şi groază.

Participanţii la paradă fuseseră împrăştiaţi precum popicele de acea maşină roşie a cărei culoare se asorta perfect cu sângele de pe şosea, iar mâna pictorului îi surprinsese cu o frenezie care te făcea să te întrebi imediat, cu stupoare, cum de a putut rămâne cineva impasibil, pictând centimetru după centimetru, amestecând culorile, schimbând pensulele, în vreme ce un cărucior (bebeluşul nu se vedea, din fericire) atârna pur şi simplu într-unul din copaci, în timp la baza tulpinii putea fi văzută o femeie (mama?) prăbuşită precum o păpuşă dezarticulată. Nu încăpea nicio îndoială că trupul femeii nu mai avea viaţă în el.

Nimeni nu-şi putuse imagina că aşa ceva s-ar putea întâmpla în timpul unui eveniment festiv, dar iată că se întâmplase, maşina intrase în plin, şoferul nu putuse să evite carnagiul, frânele (întotdeauna pot apărea probleme la frâne, nu sunteţi de acord?) cedaseră, nenorocita de inerţie împinsese maşina cu o ură feroce, spectatorii de pe margine fuseseră loviţi primii, apoi urmase un car alegoric (zăcea şi el răsturnat, iar mai multe mâini şi picioare se iveau de dedesubt), apoi…

Dacă pictorul ar fi reuşit, prin absurd, să pună pe pânză şi urletele celor mutilaţi, atunci acel tablou ar fi fost… perfect. O perfecţiune a unui adevărat iad declanşat intempestiv, în mijlocul unei intersecţii dintr-un orăşel unde, cu siguranţă, singurele zile în care putea fi tulburată plictiseala citadină erau tocmai acelea în care se organiza (nu contează motivul, dar orăşelul intra atunci într-o adevărată fierbere) o paradă.

Alţi oameni – femei, bărbaţi, copii, foarte mulţi copii, Dumnezeule!, dar atunci când este vorba despre o paradă nu pot să lipsească puii de om – erau împrăştiaţi pe caldarâm, caldarâmul îi aşteptase pervers după ce maşina de pompieri îi lovise ca o moarte metalică, roşie, decisă să nu ierte pe nimeni din raza ei de acţiune, o mână micuţă rămăsese îndreptată către cer (acuzator?), apoi căzuse, firesc, la pământ, dar pensula o prinsese exact atunci când devenise un înfricoşător punct de reper, iată şi câteva instrumente muzicale, un trombon, trei trompete, o tobă (fanfara nu poate lipsi de la nicio paradă, toată lumea ştie asta, fanfara este – pentru o paradă – ceea ce este dansatorul pe sârmă pentru un circ, să zicem), partituri mici împrăştiate pe jos, pictorul acela se dedicase pe de-a-ntregul tabloului, avusese puterea de neînţeles (pentru un om normal) de a nu face nicio mişcare, poate încruntase doar sprâncenele, tulburat de razele soarelui,  cu o indiferenţă condamnabilă, iar lângă rigola din dreapta, în prim plan, mărit corespunzător, în aşa fel încât să aibă un impact cât mai mare asupra privitorului (şi avea, credeţi-mă), se afla un elegant pantof de damă, cu tocul cui, numai că în el exista şi laba piciorului acelei nefericite, cu tot cu gleznă şi jumătate (imaginea era infernal de bine prezentată) din pulpă. Pantoful era alb, iar dârele de sânge prelinse ajunseseră la piele şi contrastul izbea privirile…

– O adevărată operă de artă, Jack.

– Într-adevăr, doamnă, niciun alt pictor nu ar fi reuşit să surprindă mai bine această scenă.

– Viaţa, Jack, nu? Viaţa este un pictor neobosit care are de fiecare dată la dispoziţie pânza potrivită, pensula sau culoarea.

– Da, doamnă, viaţa. Fiecare tablou din colecţia dumneavoastră înseamnă viaţă. Aşa cum copiii reuşesc să prindă fluturi pentru a-i fixa în insectar cu un bold, aşa prindeţi dumnevoastră crâmpeie de viaţă şi le fixaţi, instantaneu, între cele patru rame. Închizând pumnul, pur şi simplu. Ce dar minunat!

Majordomul înclină capul, în semn de respect. Iar Lady Esmeralda îi întinse mâna, invitându-l să o sărute. Ceea ce se şi întâmplă. Apoi ciocniră din nou paharele.

– Jack, cred că aceasta va fi seara în care vor veni. Eşti de acord cu mine?

– Bineînţeles, doamnă. Au trecut câteva zile de când individul acela ne urmăreşte fiecare mişcare, cred că s-a plictisit deja. Îi simt nerăbdarea…

Lady Esmeralda bătu uşor din palme.

– Nici nu ştii ce emoţionată sunt. După atâta vreme… În sfârşit, şi ultimul loc rămas liber va dispărea. Iar colecţia va fi completă. Gata, Jack, se va termina totul.

– Totul, doamnă?

– Am desprins destule fâşii din viaţă. Şi fiecare dintre ele m-a secătuit de vlagă. Acum va fi ultima oară. Consumul de energie este prea mare, nu mai sunt în putere, Jack, după noaptea asta vei descoperi o simplă bătrânică gârbovită, pregătită sufleteşte pentru marea călătorie. După noaptea asta, Jack, voi avea mai mult ca oricând nevoie de tine. Jack, bunul meu prieten…

– Voi fi aici, doamnă. Până la final. Apoi…

– Tablourile. Te vei îmbogăţi de pe urma lor. Sau le vei distruge. Nu-ţi voi impune nimic. Să faci aşa cum crezi, Jack, promiţi?

Majordomul se apropie şi mai mult de fotoliu şi lăsă mâna înmănuşată să se aşeze pe umărul femeii. Apoi oftă şi privi peretele înţesat de tablouri.

Fiecare ţinea captivă o poveste. În cele mai multe dintre cazuri, o poveste tristă. Expresii chinuite, priviri lugubre, morbide, femei şi bărbaţi surprinşi în posturi ciudate, iată şi un tren care cădea de pe un pod, aveai senzaţia că se deşiră în drumul său către râul de dedesubt, de la o fereastră ieşise cineva şi încerca să ajungă pe acoperiş, într-o încercare disperată de a-şi prelungi viaţa, măcar prin câteva fracţiuni de secundă, case în flăcări, trupuri arse care fumegau, detalii impresionante ale arsurilor de diferite grade, o alunecare de teren, degete încovrigate apărând din mocirlă, încercând să apuce un lemn salvator care nu avea să apară niciodată,  un spânzurat atârnând în funie, limba vînătă ieşită din gură, bale scurse de o parte şi de alta a bărbiei, în timp ce privitorii aplaudau având întipărite rânjete de satisfacţie pe feţe.

Doar câteva tablouri spuneau alte poveşti. Pictorul se aşezase în faţa unor îndrăgostiţi, spre exemplu, în timp ce aceştia se sărutau. Rămăseseră pentru totdeauna în tablou, cu buzele lipite, ninşi de flori albe, căzute dintr-un măr. O fetiţă, în iarbă, jucând-se pe lângă Casa Păpuşilor, în vreme ce alături de ea, întinşi pe o pătură cadrilată, părinţii ciocneau pahare cu vin roşu. Se vedea în spate creasta unui munte, acoperită cu un capişon alb. Fetiţa avea ochi albaştri şi privea direct către pictor. O undă aproape insesizabilă de mirare se putea citi în ochii ei…

Majordomul îşi privi ceasul pe care îl scoase dintr-un buzunar al vestei.

– Promit, Lady Esmeralda. Promit…

Finalul

Dispariţia celor doi hoţi nu a mirat, bineînţeles, pe nimeni. Mulţi anticipaseră de foarte multă vreme un astfel de final nefericit, plecând de la premisa că o viaţă supusă riscurilor de tot felul nu putea să ducă, inevitabil, decât spre închisoare sau spre cimitir.

Cum zvonurile despre o eventuală dublă arestare ar fi apărut foarte repede în cartier, Johnny şi Jimmy au fost declaraţi morţi şi îngropaţi, iar cunoscuţii lor – puţini de altfel – au vărsat pe podele câteva picături amărâte de whisky, iar apoi au revenit indiferenţi la propriile vieţi.

Faptul că nimeni nu se putea reculege în faţa mormintelor celor doi dispăruţi a fost întâmpinat cu ridicări din umeri şi cu priviri plictisite, fiindcă nu era pentru prima oară când unii sau alţii dispăreau, pur şi simplu, şi nu se mai ştia absolut nimic despre ei. Înecaţi în fluviu, cu picioarele introduse în lăzi umplute cu ciment, îngropaţi pe cine ştie unde, existau tot felul de posibilităţi… Din acest punct de vedere, erau destui care se dovedeau a fi extrem de inspiraţi atunci când era vorba să scape pentru totdeauna de unul sau mai multe cadavre.

După câteva zile, Johnny şi Jimmy se retraseră din amintiri şi făcură loc unor alte ştiri –  printre care şi cea referitoare la o colecţie de tablouri scoasă intempestiv  la licitaţie şi vândută pentru o sumă de-a dreptul astronomică -, iar cu asta se termină totul.

*

Lady Esmeralda avu parte de o înmormântare fastuoasă. Viaţa se scursese din ea cu o repeziciune care ar fi putut să dea naştere unor întrebări delicate din partea doctorilor pe care meseria îi transformă, de foarte multe ori, în curioşi incurabili, însă Jack avusese grijă să “ungă” uşile necesare, astfel încât acestea să nu scârţâie, la o adică.

După noaptea în care Lady Esmeralda strânsese pentru ultima oară viaţa în pumn – Johnny şi Jimmy deveniseră parte integrantă a ultimului tablou din colecţie, iar pe feţele lor se putea citi, pentru totdeauna, uluiala indusă de contactul vizual cu o bătrână care-i luase prin surprindere, la doar câteva minute după ce pătrunseseră în sufrageria vilei – nu mai trecuse decât o săptămână până la moartea ei.

Jack întreprinse toate demersurile necesare, atent până şi la cele mai mici detalii, petrecu momente de adâncă reculegere la căpătâiul decedatei, o conduse  pe ultimul drum, mergând cu demnitate în urma carului mortuar îmbrăcat în coroane, alături de notabilităţile oraşului care nu putuseră rata participarea la un astfel de eveniment, apoi află (avocaţii apar şi atunci când trebuie, nu numai invers) că Lady Esmeralda trecuse toată averea pe numele său.

Înainte de vinde domeniul, luă legătura cu cea mai mare casă de licitaţie din oraş şi, sub privirile severe ale unor paznici înarmaţi până-n dinţi, mută întreaga colecţie de tablouri în subsolul unei clădiri impunătoare, acolo unde avea să stea până în  ziua cea mare (aşa cum titraseră ziarele).  Toate tablourile fură vândute cu o repeziciune uimitoare, iar ştirea făcu înconjurul orăşelului.

Fireşte, toată lumea s-a întrebat, ulterior, cum de nu a ştiut nimeni că Lady Esmeralda, cunoscută în primul rând pentru operele de caritate pe care le făcea, la interval regulate de timp, avea şi un asemenea talent. Criticii de artă au conceput texte înduioşătoare şi laudative, publicate pe prima pagină a cotidianelor de mare tiraj, televiziunile au organizat talk-show-uri (numai că Jack nu a vrut să participle la niciunul dintre ele), iar primarul localităţii a declarat-o pe Lady Emeralda cetăţean de onoare post-mortem.

La câteva zile după ce fu vândut şi ultimul tablou – intitulat “Furt eşuat”, o extraordinară combinaţie între Rembrandt, Dali şi Picasso, cu accente personale care scoteau în evidenţă personalitatea copleşitoare a regretatei pictoriţe, după cum s-a exprimat un critic în vogă -, Jack cumpără un bilet de avion (dus) către insulele Azore. Banii din cont i-ar fi permis să meargă oriunde ar fi dorit, însă el alese această destinaţie, fără să dea nimănui explicaţii.

Înainte de păşi pe scara avionului, fostul majordom întoarse capul şi privi către oraş. Câteva blocuri înalte (metal şi sticlă) zgâriau peisajul, iar coşul înalt al uzinei lăsa să iasă o dâră de fum care se strecura printre doi nori pufoşi de dimensiuni apreciabile.

Întinse mâna, cu palma deschisă, aşteptă câteva secunde, apoi strânse pumnul. Nu se întâmplă nimic, evident, pentru că viaţa nu poate fi prinsă în pumn decât de câţiva oameni, iar aceştia se nasc cu acest dar, nu îl capătă pe parcurs.

Îşi şterse cu dosul palmei o lacrimă care apăruse la colţul ochiului stâng, apoi întoarse spatele trecutului şi urcă în avion.

Un zâmbet larg i se desenă pe faţă, iar stewardesa îi arătă, amabilă, unde se află locul său… De undeva, dintr-o altă lume, zâmbi şi Lady Esmeralda.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto/goodfon.ru


14 gânduri despre “Ultimul tablou (5)

  1. Remarcabilă și palpitantă această povestire, construită cu migală și finalizată atât de dramatic și cinic, totodată. Toată aprecierea și mulțumirile mele pentru o lectură de mare clasă! Așteptăm cu interes alte delicii literare, Cristian! 🙂

    Apreciază

  2. M-AI NE-NO-RO-CIT , M-AI DISTRUS PUR SI SIMPLU !!!!!!!!!!!!!!!!! 😡 😡 😡 Mi-ai stricat ziua asta superba cu finalul acesta de rahat , pur si simplu aiuritor prin insasi simplitatea sa . EXCELENT !!!!!!!!!!! Sa ma bata Dumnezeu daca mi-ar fi dat prin minte o chestie dintr-astea , nici dac-asi mai trai inca 1000 de ani !!! Maestre , daca talentul dumitale s-ar fi manifestat intr-alta tara , intr-o tara normala , intr-o tara unde cartea , cuvantul tiparit are inca putere , oriunde numai in Romania NU , ti-o garantez : la ora asta erai MILIARDAR ! Respect Cristian Lisandru , respect onorate concitadin !

    Apreciat de 1 persoană

    1. 🙂 🙂 🙂
      Gândurile mele bune, e chiar bine dacă surpriza a fost aşa de mare, plăcută sau mai puţin plăcută! 🙂 Suntem trăitori pe aceste meleaguri, cu toate ale lor, e drept că în ultima vreme reuşind cu foarte mare greutate să mai scoatem optimism de prin buzunare.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s