Trage draperia şi nuanţa violet-fantasy a amurgului îl ia prin surprindere, obligându-l să îşi ţină respiraţia. Dincolo de fereastră îl aşteaptă o altă lume, pregătită să îl primească în braţele sale, iar ideea năstruşnică i se pare, pe măsură ce minutele se scurg, mute, ca nişte condamnate la moarte temporală, într-o clepsidră nevăzută, una de-a dreptul extraordinară. Lumea Nouă de dincolo de Fereastră, îşi spune zâmbind, tocmai el, cel care n-a mai zâmbit de o veşnicie fiindcă Lumea de Dincoace de Fereastră s-a dovedit a fi o adevărată maşteră cu apucături de torţionar ingenios, pregătită pentru a smulge fâşii din carnea şi din sufletul lui în fiecare zi a ultimelor luni.

Atinge geamul cu vârful degetului arătător, ca şi cum ar încerca rezistenţa sticlei. Bineînţeles, nu poate trece dincolo, dincolo se ajunge incredibil/periculos de uşor numai în unele dintre filmele sf pe care le savurează (le savura, le va savura, cu toate că viitorul, în cazul său, înşurubează în gânduri nenumărate semne de întrebare) atunci când nu doreşte altceva decât să se închidă în el însuşi.

Are vârsta la care unii bărbaţi sunt deja bunici. Şi, printre atâtea incertitudini personale care nu fac altceva decât să-l ia peste picior, de dimineaţa până seara – asta atunci când sunt în toane bune, în rest nici nopţile nu sunt din cale-afară de liniştite –, are certitudinea (dezolantă, la un moment dat, acceptată acum cu o resemnare demnă) că el nu se va juca niciodată cu proprii nepoţi. Nu va face „pe calul”, pentru ca ei să îl poată încăleca, nu le va citi poveşti, nu va merge cu ei la pescuit şi, bineînţeles, nu va fi atras de jocurile lor pe calculator. Nu le va recomanda să citească mai mult sau să petreacă mai mult timp în aer liber, nu se va supăra pe copiii săi fiindcă nu sunt mult mai îngăduitori cu nepoţii. Nimic din toate acestea nu se va întâmpla.

Îi susură în minte melodia celor de la „Sfinx” – „Într-un cer violet”. Dar cine se mai gândeşte azi la „Sfinx” şi la melodia lor cu inflexiuni lascive? Poate doar însinguraţii, rătăciţii fără nume care orbecăie prin propriile vieţi ca şi cum s-ar fi trezit dintr-o dată în beznă şi încearcă, întinzând mâinile, să descopere – fără a reuşi – salvatoarele puncte de reper care, în accepţiunea firească a sintagmei, ar fi obligate să asigure un traseu către ceva (măcar) liniştitor… Lumină? Sau înluminare? Iluminare?

Amurgul cu nuanţe violet-fantasy îl captivează. Minutele vin, trăiesc şaizeci de secunde, apoi sunt înghiţite – fără să protesteze – de o înfometată clepsidră nevăzută. Nu realizează când cineva împinge un plic pe sub uşă. Îl va observa abia atunci când, obosit de atâta violet şi de avalanşa nesimţitoare a unor gânduri lipsite de o elementară politeţe, va trage draperia şi îşi va propune să bea ceva. Orice.

Un plic obişnuit. Banal. Hârtie albă, ordinară. Lipit. Numele expeditorului lipseşte. În ceea ce priveşte numele destinatarului, o informaţie vagă. „Pentru tine”.

Pentru tine nu înseamnă neapărat pentru mine, murmură, poate că un oarecare neatent a greşit uşa în faţa căreia trebuia să ajungă pentru duce misteriosul mesaj – lumea, orice s-ar spune, e plină de personaje superficiale şi de angajaţi care îşi fac treaba de mântuială, de unde şi o mulţime de necazuri aproape incontrolabile – şi m-am pricopsit tocmai eu cu un plic pe care nici nu am dreptul să îl desfac. Poate vine din partea unei femei…

Miroase plicul. Nici urmă de parfum.

… îndrăgostite. Nu nepărat toate plicurile trimise de femeile îndrăgostite trebuie să fie şi parfumate, acesta nu este decât un clişeu amărât. Eşti fericit dacă simţi în nări parfumul femeii pe care o iubeşti ca un disperat. Desfaci plicul cu degete cuprinse de frenezie – plicul acela parfumat care aduce şi fiorul unei vascularizări incipiente – şi descoperi că femeia visurilor tale îţi scrie să te duci unde-a-nţărcat mutu` iapa. Mai contează că plicul mirosea îmbătător şi excitant?

Zâmbeşte.

Poate că destinatarul este iubitul femeii, amantul ei, fostul iubit căruia îi spune să revină la sentimente mai bune. Sau pe care îl imploră să se întoarcă la ea. Siropos. De ce nu ar fi plicul unui bărbat? Trimis către alt bărbat? Ce dracu`… Deşi ipoteza de lucru nu îşi pierde valabilitatea într-o lume în care, se poate observa cu mare uşurinţă, surprizele sentimentale se ţin lanţ, iar polemica nu a dat încă răspunsuri satisfăcătoare, ba chiar se întâmplă exact…pe invers.

Un plic dreptunghiular. Subţire. Înăuntru nu pot fi mai mult de trei foi, cu indulgenţă. Poate e vorba despre o hârtie foarte subţire. O hârtie aproape transparentă, însă de o calitate indiscutabilă, acoperită cu litere caligrafiate atent, purtătoare ale MESAJULUI. Baţi câmpii, mai bine îl desfaci. Nu pot desface un plic care nu îmi aparţine, îşi repetă în gând, şi ştiu sigur că nu îmi aparţine fiindcă nu întreţin – ce termen, ha! – corespondenţă cu nimeni. De multă vreme.

Aşază plicul pe măsuţa flancată de două fotolii. Continuă să îl privească, insistent, ca şi cum nu el ar fi cel care ar trebui să rupă hârtia, ci plicul însuşi ar fi obligat să se deschidă spre a-şi devoala conţinutul ascuns. Totul seamănă cu un joc de-a şoarecele şi pisica, numai că absurdul este la el acasă şi se prezintă sub forma unui dreptunghi alb, sigilat.

Îşi aduce aminte că avea chef să bea. Îşi aduce aminte de violetul răvăşitor de dincolo de fereastră. Îşi aduce aminte că şi-ar dori foarte mult să nu îşi mai aducă aminte de nimic.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto/goodfon.ru