Ţârâitul soneriei, insistent, nesimţitor, agresiv, ca un sfredel bine ascuţit în spatele căruia se află un personaj invizibil, decis să-i exploreze, fără anestezie, fără menajamente, creierul neputincios.

Înjură în gând, apoi înjură cu voce tare, savurând fiecare cuvânt. Se îndreaptă către uşă, iar amurgul violet-fantasy de dincolo de fereastră se pierde într-o sarabandă de claxoane, frâne şi zgomote specifice oricărui oraş contemporan. Este ora la care frustrările de peste zi capătă accente dramatice, nervii sunt întinşi la maximum, iar puţinii fericiţi care merg pe trotuare sau la volanul maşinilor personale par simple fire de nisip într-un ocean înfuriat.

Vecinul are părul vâlvoi, ochi de viezure pofticios – nu ştie cum de i-a venit o astfel de idee, nici măcar nu a căutat pe Google pentru a studia cu atenţie ochii vreunui viezure imortalizat de un fotograf norocos, însă comparaţia l-a cucerit definitiv – şi un tricou slinos pe care pot fi identificate mai multe pete care transmit diverse mesaje culinare deloc apetisante. Este transpirat şi se leagănă de pe un picior pe altul. Ţine mâinile ascunse la spate, astfel încât burta proeminentă iese dizgraţios în evidenţă şi împunge aerul dintre ei.

Se privesc câteva minute, fără să spună nimic, ca şi cum toate cuvintele au evadat din dicţionare, iar creierele lor nu mai reuşesc să proceseze nevoia de a întreţine dialoguri într-un limbaj specific.

– Bună ziua!

– Bună ziua!

– Îmi cer scuze că vă deranjez la o astfel de oră…

– Mă rog, nicio problemă…

– Chiar îmi pare rău.

– Înţeleg. Repet, nu este nicio problemă, suntem vecini…

O replică mai tâmpită decât asta nu puteai scoate, îşi spune în gând. Ce dacă suntem vecini, înseamnă asta ceva, reprezintă această informaţie certitudinea stabilirii unor contacte bazate pe sinceritate şi respect? Fiecare cu pizda mă-sii, atât şi nimic mai mult. Suntem vecini din întâmplare, ne-a plasat destinul şugubăţ pe acelaşi palier al unui bloc de opt etaje dintr-un oraş oarecare.

Replica sa îl determină pe vecin să zâmbească.

– Da, suntem vecini şi mă bucur foarte mult.

– S-a întâmplat ceva? Nu vreau să fiu nepoliticos, însă tocmai doream să ies din casă.

– Am primit un plic…

Într-o altă conjunctură i-ar fi transmis, fără menajamente, să-şi introducă acel plic exact în cur, apoi i-ar fi trântit uşa în nas. Şi s-ar fi felicitat pentru inspiraţia de moment. Acum înghite în sec şi se gândeşte la plicul care îl aşteaptă pe măsuţă, nedesfăcut.

Care este probabilitatea ca un individ misterios pus pe şotii să ajungă exact în blocul nostru, exact pe acest palier, decis să introducă pe sub uşi – sau să lase în faţa uşilor, sau să prindă între uşi şi tocuri – nişte plicuri cu mesaje mai mult sau mai puţin alarmante, mai mult sau mai puţin hilare, mai mult sau mai puţin importante? Nu poate fi chiar atât de mare această probabilitate. Dar, precum spun filosofii de ocazie, există – şi chiar aşa e, ce mama dracului! – un început în toate. Fiecare rahat începe cu o durere de burtă.

– Mi l-a lăsat cineva în faţa uşii, dar cred că a greşit adresa. Nu cumva este pentru dumneavoastră? Eu nu primesc scrisori de ani buni. Exceptând facturile, fireşte, dar o factură primită în plic nu poate fi comparată cu o scrisoare, nu? Scrisoarea este cu totul altceva.

Mâna dreaptă a vecinului apare sub ochii săi şi flutură un dreptunghi alb. Aceeaşi hârtie, acelaşi scris. Pentru tine.

          Un eventual câştig la loterie iese din discuţie, nu ţi se comunică minunea financiară într-un astfel de mod. Fiscul trimite plicuri care pot fi identificate uşor, băncile procedează aşijderea, numele în clar, ca să nu existe dubii, adresa exactă, ca să nu existe dubii, informări seci din care nu reiese decât că eşti un fraier de contribuabil care are datorii. Mari, mici, în funcţie de procentul de prostie cu care te-a pricopsit acelaşi destin ciufut.

– Ce vă face să credeţi că acest plic mi-ar fi destinat?

– Pentru mine nu este sigur. Sigur.

– Scrie Pentru tine. Poate că dumneavoastră sunteţi destinatarul. Poate doreşte cineva să vă facă o farsă. Poate un prieten din copilărie a aflat unde locuiţi şi nu a găsit curajul de a suna la uşă. Poate este o fostă iubită…

Vecinul îl priveşte cu subînţeles, semn că ultima ipoteză trebuie scoasă neapărat din calcul. Şi îi dă dreptate, s-a lăsat luat de val.

Care femeie normală la cap ar accepta să pună ăsta mâinile pe ea sau să o… ? Mă rog, s-au mai văzut destule cazuri, subiectul acesta oferă mai tot timpul surprize de proporţii.

Încearcă să pună capăt discuţiei.

– Domnule Constantinescu – sper că nu am greşit, nu? –, pe plicul acela scrie Pentru tine. Precum sper că ştiţi deja, nu mă cheamă Pentru tine. Mă cheamă Şerban. Şi Radu. Banal, însă acesta este numele meu. De vreo patruzeci şi ceva de ani. Nu-mi amintesc să îl fi schimbat între timp şi nici nu am de gând să fac asta în viitorul apropiat sau îndepărtat.

Vecinul îl priveşte cu ochii bulbucaţi.

– V-aţi supărat. Nu am vrut, îmi pare rău. Intenţia mea…

– Nu m-am supărat, cel puţin nu sunt aşa de supărăcios precum se poate trage concluzia. Dar plicul nu îmi este destinat.

Aşa că întoarce-te repejor în apartament, închide-te în baie, fă plicul sul şi, cu o mişcare sigură, bagă-ţi-l încetul cu încetul în…

O cheie răsucită în broască. O uşă deschisă.

– Dacă mi-aţi trimis un mesaj porcos voi suna la poliţie şi vă acuz de hărţuire sexuală! Cum vă permiteţi, domnule Constantinescu? Nu vă e ruşine, sunteţi om bătrân?! La ce prostii vă umblă mintea?

Amândoi întorc capetele ca şi cum ar fi primit o comandă fermă. Vecinul înghite în sec de mai multe ori, aduce a peşte expulzat din lumea apelor, iar ochii par a ieşi din orbite spre a ţopăi înspre…

Îmbrăcată (sau dezbrăcată) într-o rochie de casă de culoare roşie care se opreşte la doar câţiva centimetri de fese (ce fese, domnule, mai bine spui buci, prea ne fandosim şi când e cazul, şi când nu e cazul, iar acum nu e cazul fiindcă acele două picioare lungi au puterea de a întoarce palierul cu josul în sus şi ridică tensiunea până la cote extrem de periculoase), sprijinită de tocul uşii şi ţinînd în mâna stângă – unghii foarte lungi, ascuţite, vopsite într-un negru mai negru decât cea mai neagră noapte – un plic alb, Lucreţia Popa (chelneriţă la Restaurantul Nu-Ştiu-Care, divorţată de două ori, fără copii, posesoare de gene false, ochi albaştri, buze ţuguiate în semn de mustrare şi sâni pe jumătate plecaţi la plimbare) îi taie cu o privire metalică pe amândoi şi bate din picior.

Lumea din Dincolo de Fereastră surâde. Este un surâs ironic, nevăzut, însă simţit. În Lumea de Dincoace de Fereastră, pe un palier oarecare dintr-un bloc oarecare al unui oraş plictisit de întâmplările unei alte zile ca atâtea altele, trei plicuri albe aşteaptă să fie desfăcute.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto/goodfon.ru