Strângând plicul în mână, Constantinescu (Anton Constantinescu, vârstă nedefinită, însă pe undeva între şaizeci şi şaizeci şi cinci) încearcă să scoată discuţia de pe acea pantă periculoasă:

– Eu sunt om serios, duduie, cum poţi crede că aş încerca aşa ceva?

– S-au mai văzut cazuri, domnule. Vârsta…

– Ce vreţi să insinuaţi?

– Că vine o vârstă, asta vreau să spun.

Rochia roşie se apropie de ei încetul cu încetul. Se simte în aer un parfum răcoritor, graficul tensiunii sexuale înregistrează o creştere bruscă, iar Lucreţia conştientizează faptul că se află, cel puţin deocamdată, în control absolut. Cel puţin în relaţia cu Burtosul. L-a surprins de multe ori privind-o insistent, iar privirile sale pofticioase transmiteau totul. Un libidinos ordinar.

– Stimată doamnă – trecerea de la duduie la stimată doamnă nu are darul de a o îmbuna pe Lucreţia, conform aşteptărilor, însă Constantinescu şi-a spus că merită încercat –, suntem vecini, ne cunoaştem din vedere, vorba cântecului, deşi dumneavoastră sunteţi, hm, atât de tânără…

Privirea Lucreţiei capătă din nou sclipiri metalice.

– … aveţi cu siguranţă alte gusturi muzicale, desigur, ceea ce nici nu este un păcat, Doamne-fereşte, ba chiar aş îndrăzni să spun că…

– Mai bine spuneţi clar ceea ce aveţi de spus, n-o mai luaţi pe ocolite. Fiţi bărbat. Plicurile, una peste alta, nici nu mai sunt la modă, domnule. Ce aţi scris aici? Ce mesaj mi-aţi transmis, ce propunere indecentă mă aşteaptă? Şi nu zâmbiţi ironic, nu-mi arde de ironii ieftine! Sunt eu o femeie singură, însă asta nu înseamnă că la mine-n viaţă intră cine vrea, cum vrea şi când vrea…

Plicul din mâna Lucreţiei flutură ameninţător, iar Constantinescu cerşeşte din priviri ajutorul lui Şerban. Acesta îi priveşte siderat. Are senzaţia că devine personaj într-un scenariu de teatru absurd, o piesă din aceea unde te duci pentru a ajunge la concluzia că eşti un prost care nu înţelege mesajul adânc al regizorului şi al scenaristului, jocul actorilor şi legătura dintre preţul nejustificat de mare al biletelor şi aiureala artistică care se desfăşoară sub lumina reflectoarelor.

Tuşeşte pentru a le atrage atenţia celor doi.

– Am putea să oprim o clipă această sarabandă?

–  Sara…?

– Adevărul trebuie să iasă la lumină!

Asta chiar se crede Elizabeth Taylor sau altă actriţă celebră. Care adevăr, care lumină? Şi de unde să iasă adevărul aşteptat de întreaga asistenţă, din lift?

– Şi eu am primit un astfel de plic, stimată domnişoară – stimată doamnă devine stimată domnişoară, hocus-pocus, însă Lucreţia nu dă semne că ar reveni la sentimente mai bune. Iată-l! Şi nu acuz pe nimeni că aşa şi pe dincolo…

Constantinescu ridică plicul în aer, menţinându-l la înălţime ca pe o dovadă incontestabilă a nevinovăţiei sale. Ba chiar îşi permite să afişeze un zâmbet triumfător.

Parcă a descifrat cel mai mare secret din istorie. Sintagma l-a apucat pe Dumnezeu de un picior îşi găseşte justificarea chiar pe acest palier, cine ar fi anticipat?

– Poate că vi l-aţi scris singur, ca să ne derutaţi. O minte perversă pregăteşte tot timpul variante de rezervă. Chiar şi atunci când este încolţită deschide o altă uşă şi scapă…

– Asta-i chiar culmea, duduie!

Revenim de unde am plecat. Cerc vicios. Ăştia doi vor ajunge să-şi care pumni cu nemiluita, Lucreţia îşi va rupe vreo unghie, iar eu voi da declaraţii la poliţie, încercând să explic cum a început totul, de ce a început totul şi cum se poate ca nişte oameni absolut normali – până la proba contrarie, dar ce mai înseamnă normalitatea în ziua de azi? – să se transforme în adversari frenetici, decişi să se maltrateze reciproc. Şi pentru ce?

Îşi aduce aminte de plicul de pe măsuţă. Asul din mânecă? Lovitura de graţie? Clanţa pe care o apeşi, înfrigurat şi – totodată – nerăbdător, cu toate că intuieşti pericolul aflat dincolo, la doar un pas de tine? Linia de demarcaţie peste care treci în pofida faptului că ai piele de găină?

– Încercaţi să vă calmaţi.

– Sunt calmă.

– Nu s-ar spune!

– Şi eu am primit un plic. Încă nu l-am desfăcut. Apariţia acestui plic m-a mirat nespus, recunosc, însă nu doresc să acuz pe nimeni de nimic. Şi insist asupra acestei idei. Acuzaţiile nefondate nu aduc decât deservicii relaţiilor sociale.

Amândoi îl privesc – îl studiază, mai bine zis – ca pe o altă minune a lumii, una îmbrăcată în bermude şi tricou verde-militar pe care scrie „I`m a nice guy”. Privirea Lucreţiei a devenit una catifelată, respiraţia lui Constantinescu este şuierătoare.

– Vai! Şi dumneavoastră?

Acum ar fi momentul în care aş privi-o în ochi şi aş ruga-o, persuasiv, să renunţe la formula de politeţe. Iar ea ar flutura din gene şi, bineînţeles, ar fi de acord.

– Şi eu.

– Scrie pe el Pentru tine? întreabă Constantinescu.

– Un plic alb, la fel ca ale noastre?

– Formidabil! Cine ar fi crezut?

Lucreţia încearcă să se transforme ad-hoc într-un Hercule Poirot cu rochie roşie şi decolteu generos:

– Trei uşi. Trei plicuri albe pe care cineva a scris Pentru tine. Expeditor necunoscut. Dar pe acest palier sunt – după cum ştim, de altfel – patru apartamente. De ce nu sunt patru plicuri albe? Nu cumva am descoperit deja autorul acestei glume proaste?

Trei perechi de ochi fixează cea de-a patra uşă. Neagră, metalică. Indiferentă ca o furtună apărută din senin, în plină zi de vară. În faţa ei, un preşuleţ pe care scrie Casă, dulce casă.

– Cine sună la uşă? întreabă Lucreţia. E momentul să rupem pisica în două. Doar n-o să stăm toată ziua în faţa uşilor. Şi, apropo, nu deschidem plicurile?

♣ Cristian Lisandru

sursa foto/goodfon.ru