Trei plicuri albe aşezate la distanţă egală pe măsuţa din sufrageria lui Şerban. Trei pete albe pe fundalul maro închis al unei măsuţe din lemn pe care proprietarul a cumpărat-o, cu un an în urmă, dintr-un târg de vechituri.

Vânzătorul avea o mustaţă ale cărei colţuri atârnau până sub bărbie, ceea ce îl determinase să-şi spună în gând ei, chiar aşa ceva nu am mai văzut decât în filmele acelea foarte vechi, alb-negru, filmele acelea pe care din ce în ce mai puţini privitori le iau în condsiderare. Fără efecte 3D, fără cascadori, fără alte adaosuri computerizate. Şi totuşi, ce capodopere!

 Nu-i venise în minte titlul vreunui film din categoria respectivă, însă mustaţa vânzătorului îl obligase, până la urmă, să-şi mute privirea înspre tarabă pentru a nu părea de-a dreptul nepoliticos.

Holbându-te la mustaţa unuia care vinde vechituri, cât de penibil poţi părea?

– Căutaţi ceva anume?

Întrebarea îl transportase imediat, mental, într-unul din romanele lui King, Needful Things, acolo unde un individ misterios deschide un magazin de suveniruri într-un orăşel de provincie, pare că totul decurge normal, iar apoi, încetul cu încetul, capitol cu capitol, întreg oraşul o ia razna şi totul se transformă în haos.

– Îmi place la nebunie să mă plimb prin târgurile de vechituri, atunci când mi se iveşte ocazia. Parcă aş călători în timp.

Mustăciosul îşi aprinsese o pipă lungă – avea la capătul de jos, sculptată cu migală, o sirenă – şi trăsese câteva fumuri lungi, privindu-l atent.

– Timpul… Timpul acesta care ne înghite pe toţi. Pe nemestecate. Nu este timpul acesta cel mai cinic dintre cinici? L-aş răstigni pe un cadran de ceas, însă e mult mai bine să îl simţi şi să trăieşti alături de el. Dacă reuşeşti…

Imaginea timpului captiv şi răstignit îl înfiorase. Un timp personificat, torturat, agonizând sub un soare orbitor. Din răni nu curge sânge, curg secunde, minute, ore, zile, săptămâni, luni, ani, decenii, secole, milenii… Un timp care nu strigă, nu imploră, nu se zbate pe acel cadran care nu mai arată ora exactă, ci moartea lentă a unui timp… nemuritor.

Se scuturase ca şi cum o răsuflare îngheţată îi atinsese ceafa.

– Dar cine ar putea să răstignească timpul? întrebase surâzând. Cine ar avea o asemenea putere încât să organizeze o ambuscadă – hai să-i spunem aşa – în urma căreia chiar timpul să fie răpit din… timpul său, din timpul nostru, pentru a fi încarcerat, condamnat şi, în cele din urmă, ucis în chinuri groaznice? Şi, presupunând că un astfel de scenariu – permiteţi să-i spun absurd – ar avea loc, ce ar mai rămâne după asta? Ce ar lua locul timpului? Sau cine?

Vârfurile mustăţii se legănau în bătaia vântului. Hipnotic. Sau poate aşa i se păruse lui, atunci, în momentul acela în care se lansase în întrebări fără răspuns în faţa unui individ care nu dorea, fireşte, decât să vândă ceva. Poate chiar ceva de dincolo de timp, însă obiectele de pe tarabă păreau din timpurile acelea şi, fireşte, din lumea aceea, nu din alta.

Soldăţei de plumb, monede, decoraţii din diferite războaie – oare le-a prins cineva, vreodată, pe uniforma sa de paradă pentru a defila, mândru, pe sub un Arc de Triumf, sub privirile unor spectatori extaziaţi? –, ceasuri vechi ale căror limbi păreau îngheţate pentru totdeauna, dând senzaţia falsă că timpul poate fi oprit în loc, cutii în care se aflau piese de şah, un patefon, discuri zgâriate, păpuşi mai mici sau mai mari, îmbrăcate în rochiţe fistichii, tăvi din metal ordinar, pahare din metal ordinar sau sticlă ordinară, câteva inele cu valoare îndoielnică… Nelipsitele şiraguri de perle care împodobiseră, poate, gâturi frumoase sau pline de zbârciturile aduse de acelaşi timp cinic, insigne, cutii de chibrituri pentru colecţionari fanatici, sfeşnice.

– Sunt un colecţionar fanatic, spusese vânzătorul ca şi cum i-ar fi putut citi gândurile, iar în ochii săi străluceau două luminiţe stranii. Umblu prin lume – dar ce spun eu lume, pe ici, pe colo, atât şi nimic mai mult – şi, atunci când găsesc ceva care îmi place, cumpăr. Nici nu mă tocmesc. Dar viaţa este ingrată, nu trebuie să mai insist asupra acestei idei, ştiţi şi dumneavoastră despre ce vorbesc, aşa că – din când în când, din timp în timp? – sunt obligat să renunţ la unele dintre piesele colecţiei mele. Deşi regretele sunt mari şi le duc cu mine ca pe un bagaj obositor. Aici poate fi admirată doar o mică parte…

– Şi există amatori?

– Interacţiunea cu timpurile trecute – cu vieţile trecute, cu întâmplările şi cu toate destinele respective – este reconfortantă pentru foarte mulţi dintre semenii noştri. Este ca şi cum ai aduce trecutul mai aproape de tine pentru a-i simţi mirosul. E ca atunci când te apleci să miroşi o floare. Trecutul are un miros aparte, ştiaţi?

Trecutul miroase a praf. Trecutul miroase a moarte. Trecutul are un miros persistent de imposibil, de s-a dus şi nu mai vine, de zădărnicie a unor planuri. Şi, câteodată, de împlinire fericită a unor destine, însă asta ceva mai rar. Trecutul aduce cu el un miros persistent de putrefacţie, de foarte multe ori. De încăpere în care nu vrei să intri, de mormânt abia deschis, de lacrimi vărsate pe o pernă, într-o singurătate absolută. Trecutul nu este altceva decât un ghimpe înfipt dureros în talpa prezentului.

– Nu m-am gândit la asta până acum, murmurase doar pentru a-i face vânzătorului pe plac. Recunosc că un astfel de subiect nu s-a ivit, ştrengăreşte, printre alte subiecte.

– Faptul că vă plac târgurile de vechituri este un semn foarte clar că faceţi parte dintre aceia care pot să simtă mirosul – deşi ar fi trebuit să spun, mai degrabă, parfumul – trecutului. Chiar nu vă interesează nimic din ceea ce vedeţi aici? V-aş putea oferi o măsuţă.

– O măsuţă?

– O măsuţă.

– Şi ce ar fi atât de interesant la această măsuţă?

– Gândiţi-vă numai la toate şoaptele care s-au spus în jurul ei, la toate destinele acelea care s-au strâns în jurul ei pentru a bea o cafea, pentru a bea un ceai, pentru a pune la cale un plan sângeros sau pentru a înţelege – dacă poate înţelege, cineva, vreodată – ce înseamnă iubirea. Sau sufletul…

– Fiţi serios, până la urmă e vorba de o simplă măsuţă. E aceea pe care o văd în spatele dumneavoastră?

– Nimic special. Iar destinele pot să se întâlnească şi în jurul unei mese din bucătărie, spre exemplu… Nu trebuie să construiţi un scenariu plin de intrigi şi mister doar pentru a-mi vinde această măsuţă.

O cumpărase. O dusese acasă, râzând de el însuşi, imaginându-şi că va sta pe fotoliu în dreptul ei şi va avea o lungă conversaţie cu personaje din alte vremuri. Şi, tot râzând, îşi spusese că aşa o iau oamenii razna, nici nu e nevoie de un prea mare efort.

Acum priveşte cele trei plicuri aşezate pe măsuţă. Trei pete albe pe maro închis. Trei mesaje diferite sau unul şi acelaşi mesaj.

– Acum cine începe?

Vocea Lucreţiei sparge tăcerea, iar Constantinescu tuşeşte, luat prin surprindere. Are în mână un păhărel cu ţuică de prune. Lucreţia a dorit un gin tonic, în timp ce Şerban şi-a desfăcut o bere.

Dacă ne-ar vedea cineva, acum, s-ar prăpădi de râs…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto/goodfon.ru