– Domnule Şerban – sau Şerbane, dacă îmi permiţi (Şerban aprobă din priviri, iar Constantinescu dă de duşcă un alt păhărel cu ţuică) –, aceste trei plicuri albe au importanţa lor, fireşte, că doar de aceea ne-am strâns aici, la tine. Ca să lămurim problema aceasta apărută din senin, precum o mâncărime enervantă. Ca să o rezolvăm. Să-i dăm de cap ca unei ecuaţii cu mai multe necunoscute.

– Sau cu o singură necunoscută, intervine Lucreţia, poate că este vorba doar despre unul şi acelaşi mesaj.

– Un mesaj valabil pentru toţi trei?

Întrebarea lui Şerban pluteşte în aer câteva secunde.

– De ce nu?

– Asta ar însemna că există un fir invizibil care ne leagă. Un numitor comun, o explicaţie încă nedescoperită care ne plasează pe toţi trei, oricât am fi de diferiţi, în aceeaşi paranteză. Or noi aproape că nici nu am interacţionat până acum. Bună ziua, bună ziua, frumoasă zi, ce mai faceţi? Nimic mai mult.

Şerban se ridică din fotoliu şi merge către fereastră. Lipeşte mâna stângă de geam, dorindu-şi (poate) să atingă Lumea de Dincolo. Apusul violet pare desprins de pe şevaletul unui pictor frenetic, aflat într-o transă prelungită. În urma sa, Constantinescu şi Lucreţia îl privesc cu o curiozitate crescândă.

Lucreţia agită paharul în care a mai rămas un deget de lichid, iar cele două cuburi – pe trei sferturi topite de-acum – oferă doar un clinchet slab. Îşi trage rochia către genunchi, reuşind să acopere mai puţin de un centimetru.

Constantinescu ar mai bea o ţuică, însă nu vrea să pară un beţiv. Beţivul tot beţiv rămâne! O voce venită de peste timp, dintr-un colţ al minţii pe care şi-l închipuie prăfuit şi unde stau ascunse amintiri dureroase. Beţivul tot beţiv rămâne! Ai fost odată beţiv, toată viaţa eşti un beţiv! Şi aşa ai să mori, nenorocitule!

O vede ca şi cum s-ar afla alături de ei. O vede în spatele lui Şerban, cu părul vâlvoi, machiată strident, acoperind cu trupul ei apusul acela splendid, cu ireale nuanţe violet, apusul acela care îl pune pe gânduri şi îl determină să presupună că plicurile încă nedeschise sunt cea mai mică problemă dintre toate. O vede şi vrea să îi spună taci, femeie, iar ai luat-o pe arătură, nu ţi-e ruşine de oamenii ăştia? Ochii ei bulbucaţi îl fulgeră fără încetare.  Vechea placă – te-am luat din dragoste fiindcă am fost o proastă fără minte, mi-am distrus viaţa alături de tine, ai băut ca porcul şi m-ai înşelat, mai bine mă aruncam sub roţile unui tren. Şi de ce dracului nu te-ai aruncat? Ca să faci pe martira? De ce nu ai fugit mâncând pământul, cât mai departe de un nenorocit care – după spusele tale – ţi-a ruinat întreaga viaţă? De ce? Te-ai fi dus dracului fără mine, nenorocitule, de-aia, ar fi fost vai şi amar de capul tău!

Se închisese în baie, într-o sâmbătă seara – el se uita la un film vechi pe AMC –, şi îşi tăiase venele, ca într-un film de duzină cu final aşteptat, iar sinuciderea fusese considerată o urmare firească a unei depresii prelungite. Depresia ei căreia îi pusese capăt cu ajutorul unui cuţit de tăiat pâine. Dar depresia lui? De ce dracului nu vorbise nimeni despre ea?

Imaginea ei – apa roşie din cadă, pielea lividă, tăieturile acelea adânci – îl bântuia încă.

Beţivul tot beţiv rămâne, nenorocitule!

Da, băuse, băuse aşa cum beau atâţia şi atâţia bărbaţi (ceva mai mult decât alţi bărbaţi, totuşi), însă băutura nu fusese altceva decât bomboana plasată strategic pe coliva tuturor nemulţumirilor ei. Nemulţumirile ei  ambalate în zâmbete de complezenţă, în lacrimi, în ţipete de disperare, în plecări repetate în timpul cărora agăţa necunoscuţi pe stradă şi mergea cu ei prin camere sordide, prin boscheţi, pe şantiere oarecare… El o primea înapoi, bea şi mai vârtos, ea pleca din nou după o perioadă mai lungă sau mai scurtă, de multe ori se întorcea bătută, tăvălită şi umilită, apoi îl privea sfidător, ca şi cum nu făcea altceva decât să se răzbune pe el, pe ei, pe viaţa lor care părea doar o destrăbălare prelungită, o agonie, o boală incurabilă. Ioana… Ce nume frumos şi ce tragedie incomensurabilă. Beţivul tot beţiv rămâne, nenorocitule!

Băuse atât de mult pentru că pleca ea cu alţi bărbaţi sau ea pleca la braţul oricărui necunoscut pentru că el nu mai cunoştea măsura?

Îşi drese glasul.

– Mă intrigă, totuşi, un alt aspect, poate că, hm, nici nu l-aţi observat. Nu aveaţi cum, de altfel, nu v-am invitat la mine în apartament.

Asta ar mai lipsi, gândeşte Lucreţia şi îl priveşte pieziş, ca pe un individ care nu prezintă încredere. Şi i s-a mai omorât şi nevasta, colac peste pupăză, cine ştie ce drame o fi trăit, sărmana femeie, cine ştie la ce torturi psihice inimaginabile o supunea perversul ăsta cu burtă? Când o femeie îşi taie venele înseamnă că a atins nivelul cel mai de sus al disperării. Bărbaţi porci şi lipsiţi de scrupule…

Îi trimite lui Constantinescu un zâmbet studiat, provocator. O momeală rujată şi aruncată în ape invizibile…

– Dar nu este timpul pierdut, nu-i aşa? Sunt sigură că Şerban ar fi de acord. Pe urmă veniţi şi la mine, dacă-i bal, bal să fie, efectuăm un tur complet, deşi n-am băutură, menţionez această informaţie de la bun început, ca să nu spuneţi că n-aţi fost avertizaţi. M-am săturat să tot servesc clienţi beţi care nu-şi doresc decât să-mi pună mâna pe cur! Măcar acasă să am şi eu linişte…

– Ce vreţi să insinuaţi, duduie?

Şerban se răsuceşte către ei. Zâmbeşte ca şi cum s-ar afla în faţa a doi colegi de clasă care îşi trag ghionturi din motive puerile.

– Ce aspect vă intrigă, domnule Constantinescu?

– Apusul acesta formidabil de la fereastra dumneavoastră. Fereastra ta

– Hai să deschidem plicurile, lăsaţi apusul în pace, de apus ne arde acum? Bine că nu scoateţi şi aparatele de fotografiat. Sau telefoanele…

– Ţin neapărat să precizez că la fereastra apartamentului meu plouă torenţial.

– Şi la mine ninge-n draci!

– Nu glumesc.

– Nici eu, domnule! E o iarnă ca-n poveşti.

Dintr-o dată, o doare capul. O durere apărută din senin, inexplicabilă. Şi realizează, uimită, cu câtă hotărâre a rostit un adevăr care capătă, dintr-o dată, alte conotaţii. La mine ninge-n draci. Da, la mine ninge-n draci, este un ianuarie convulsiv, iritant, pus pe ninsori abundente. Bulevardul este aproape pustiu, oameni zgribuliţi… Chiar observase de la fereastră un maidanez ca vai de el şi îşi spusese săracul, ăsta nu mai apucă primăvara. Nu-l ia nimeni acasă, nu are nimeni nevoie de el…

Durerea de cap se accentuează cu fiecare secundă. Despre ce ploaie torenţială vorbeşte Burtosul? Chiar aşa de tare a luat-o pe ulei?

– Şerban, ai cumva un antinevralgic?

– Nu sunt sigur, cred că da. Te doare capul?

– Auzi, pun o întrebare tâmpită, nu te supăra pe mine. La tine ce lună e?

– Lună?

– În ce lună eşti? Mă rog, sună ca dracu`, în ce lună suntem?

– În ianuarie.

– Şi la dumneavoastră, domnule Constantinescu?

– Tot ianuarie, fireşte. N-am mai văzut de multă vreme un ianuarie atât de ploios. Cum să plouă torenţial în ianuarie, nu este absurd? Au distrus planeta nenorociţii ăştia cu toate experimentele lor! Ne vom duce pe copcă. Dumnezeu ne-a dat un loc unde să trăim şi noi ne-am bătut şi ne batem joc de el. Dar problema este că aici, la fereastra lui Şerban, observăm un senzaţional şi incontestabil apus de soare. Nu-i ciudat? Nu e cu mult mai ciudat decât să primeşti trei plicuri albe, oricât ar fi ele de misterioase?

Şerban îşi propune să nu mai scoată altă sticlă de ţuică din debara. Şi nici nu va mai prepara vreun gin tonic pentru muierea asta apetisantă, îmbrăcată în roşu, cu buze senzuale – pariez că sărută bine! – şi picioare de toată frumuseţea.

Am lăsat să intre doi nebuni la mine în apartament. Dacă sunt în cârdăşie? Dacă au un plan? Poate că scenariul cu plicurile albe a fost pus la cale de amândoi. Dar chiar să lucreze în echipă? N-aş fi crezut… Totuşi, lipseşte un MOTIV.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto/goodfon.ru