Detaliile figurinelor sculptate în lemn sunt de o uimitoare complexitate, iar un privitor oarecare, dacă ar intra chiar acum în cameră şi s-ar apleca, mânat de curiozitate, deasupra decorului aşezat pe masa de lucru, ar avea senzaţia – deloc reconfortantă, ca o umbră străină care îţi calcă pe urme – că se află în faţa unor miniaturi însufleţite.

Fiecare amănunt a fost reliefat cu răbdarea caracteristică doar acelor artişti dedicaţi pentru care truda de fiecare zi înseamnă, pur şi simplu, meticulozitate dusă la superlativ şi atingerea perfecţiunii.

Există artişti şi artişti, aşa după cum există ingineri şi ingineri, instalatori şi instalatori, şoferi şi şoferi. Macaragii şi macaragii. Nu vă place comparaţia? Luaţi-o ca atare. Mie îmi plac detaliile. Vreau ca privitorul să vadă, nu să îşi imagineze ce ar mai putea vedea dacă artistul nu l-ar lăsa cu ochii în soare fiindcă a trecut la o altă propunere artistică. O să spuneţi că arta nu înseamnă neapărat fiecare fir de păr al unei miniaturi. Ba da. Fiecare fir de păr trebuie să stea acolo unde trebuie, fiecare geană, fiecare rid, în funcţie de vârstă. Da, de ce vă miraţi? Au şi miniaturile umane viaţa lor. Şi dacă un simplu amănunt este ratat, atunci întreaga scenă este ratată. Definitiv. Sunt obsedat de munca mea? Dar ce înseamnă obsesie atunci când vorbim despre artă? Toţi artiştii lumii au obsesiile lor, sunt atât de obsedaţi încât nimic din ceea ce îi înconjoară nu se ridică la nivelul creaţiei lor. Da, au mai fost şi excepţii, însă – precum se spune – ele nu fac altceva decât să confirme regula…

Decorul miniatural înfăţişează o secţiune dintr-un palier al unui bloc contemporan. Privitorul poate vizita fiecare dintre cele patru apartamente, poate studia mobila construită la scară, poate aprecia la justa valoare capacitatea artistului de a mobila cu gust, de a adapta fiecare apartament locatarului său. Toate amănuntele sunt potrivite exact acolo unde trebuie şi totul oferă privirii o lume bine delimitată.

În trei dintre apartamente nu se află nimeni. În cel de-al patrulea, însă, aşezate în jurul unei măsuţe, ca şi cum ar participa la o conversaţie prelungită, trei figurine minuţios sculptate – iată, de pildă, femeia, stă picior peste picior, are o rochie roşie cu decolteu provocator şi ţine în mână un păhărel de sticlă în care artistul a plasat şi un pai în miniatură; o femeie frumoasă, cu picioare frumoase, cu o pedichiură perfectă, nimeni nu s-ar mira dacă, brusc, s-ar ridica şi ar face câţiva paşi prin încăpere, sub privirile admirative ale celor doi bărbaţi – par, la o primă privire, surprinse de un stop-cadru al unui destin comun.

O ironie a sorţii – şi-ar spune cineva imediat – a făcut ca timpul să îngheţe, iar aceste trei personaje sunt obligate, acum, să rămână în stand-by un interval de timp oarecare. Apoi vor prinde din nou viaţă, vor trăi, vor vorbi, vor citi împreună acele trei plicuri albe care sunt aşezate pe măsuţa din faţa lor.

Cu siguranţă, artistul a dorit cu tot dinadinsul să plaseze în decor şi acest amănunt provocator. Trei plicuri albe încă nedesfăcute – ca o întrebare fără răspuns, ca o problemă încă nerezolvată, ca o mirare rămasă de multă vreme sub sprâncenele ridicate.

Fiindcă cel care priveşte are nevoie de provocări, totuşi… Un ceva care să-i pună imaginaţia la încercare, care să-l determine să se rupă de realitatea imediată şi să intre cu totul în acel decor. Să intre, da, să fie parte a scenariului, să fie tulburat şi să înţeleagă tulburarea personajelor. Asta face un artist, asta ar trebui să facă un artist. Permite (ar trebui să permită) privitorilor să pătrundă, încetul cu încetul, în interiorul creaţiei sale, în profunzimea sa, de fiecare dată. Dacă îi laşi pe margine, oamenii vor privi câteva zeci de secunde, vor da din cap – admirativ sau nu, dar mai degrabă cea de-a doua variantă – şi vor trece mai departe. Nu vor rămâne cu nimic, nu vor mai rumega întrebări, vor ajunge la ieşire şi îşi vor relua vieţile ca şi cum nimic nu s-a întâmplat. Şi atunci? Atunci rămâne o trudă zadarnică, o nefericire mută, fiindcă artistul nu a reuşit să pună la un loc cele două realităţi… Realităţile lor şi realitatea sa.

Unul din cei doi bărbaţi are o burtă proeminentă şi un tricou pe care sunt pictate câteva pete. Îţi poţi imagina fără prea mari eforturi o gustare luată pe fugă, în faţa televizorului, un hot-dog din care a curs muştarul sau un hamburger al cărui sos s-a prelins pe tricoul celui înfometat.

Al doilea bărbat este mai tânăr, artistul a avut grijă să scoată asta în evidenţă. Înalt, suplu, cu părul negru, tuns scurt, aproape cazon. Mâna artistului l-a aşezat din nou pe fotoliu, alături de celelalte două personaje, după ce – cu doar câteva minute mai devreme – fusese poziţionat în dreptul ferestrei.

Fereastra este largă, generoasă, fiind pictată în nuanţe violet ce închipuie – detaliile desenului impresionează încă o dată – un răvăşitor apus de soare.

Surprinzător – dar ce poate fi surprinzător atunci când discutăm despre imaginaţia unui artist? –, ferestrele celorlalte apartamente văzute în secţiune prezintă  cu totul alte realităţi meteorologice. O ninsoare dezlănţuită, turbulentă, o ploaie torenţială, o zi cu ceaţă apăsătoare.

Poate că artistul nu s-a hotărât, de la bun început, asupra acestui aspect.  Sau poate că tocmai asta a dorit –  să prezinte un loc unde vremea se schimbă de la apartament la apartament, tot aşa precum şi oamenii sunt diferiţi de la apartament la apartament. Dar, totodată, pot convieţui. Amestecându-şi vieţile, temerile, speranţele împlinite sau nu, iubirile, urile, insomniile sau bucuriile mărunte la care ţin atât de mult şi pe care le caută cu înfrigurare.

În cel de-al patrulea apartament nu se află, deocamdată, nimeni. Într-un şemineu minuscul arde un foc liniştitor – pensula artistului s-a jucat printre flăcări, cu migală, astfel încât cineva ar putea chiar să întindă degetele pentru a simţi căldura focului –, televizorul este deschis pe un canal de filme a cărei siglă a fost desenată, cu precizie, în colţul de sus.

Da, va fi plasat şi aici un locatar în miniatură, o bătrânică înfăşurată în capot înflorat care se află, acum, în mâinile artistului. Bărbatul fluieră încetişor în timp ce aranjează cu atenţie coafura bătrânei.

Eşti un fel de Dumnezeu?

Nu. Sunt doar un artist atent la detalii… Iar figurinele mele, dragile mele figurine la care ţin atât de mult, trăiesc. Dacă înveţi să le asculţi – însă asta nu este la îndemâna oricui, crede-mă – poţi afla foarte multe despre ele. Le poţi auzi chiar şi gândurile.

Poţi trăi alături de ele, poţi iubi alături de ele, poate chiar vei reuşi să citeşti, împreună cu ele, acele trei plicuri minuscule aşezate pe măsuţă. Sau vei înţelege, într-un final, de ce Lumea de Dincolo de Fereastră poate fi atât de incitantă.

Uneori (de cele mai multe ori, întotdeauna?), totul depinde doar de inspiraţia miraculoasă unui artist nevăzut. Însă el se află acolo, fii sigur de asta, lângă figurinele sale pe care le îndrăgeşte atât de mult, sculptându-le cu răbdare nu numai trăsăturile, ci şi vieţile…

Apropo, la fereastra ta cum e vremea?

Încă nu a sunat nimeni la uşă pentru a-ţi lăsa un plic alb pe preşul de la intrare? Un plic alb, fără expeditor, având scrise pe o parte doar două cuvinte: PENTRU TINE…

Ridică-te şi verifică. Hai, fă-o, nu-ţi va lua aşa de mult timp. Şi, fie vorba între noi, nu se ştie niciodată…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto/goodfon.ru