Am primit destule sticle în scăfârlie la viaţa mea, fiindcă nu mi-a plăcut să înghit pe nemestecate afronturile unora sau altora, dar bărbosul cu care intrasem într-un clinci verbal ceva mai devreme avea o forţă demnă de aventuri epice, din acelea povestite pe parcursul mai multor episoade.

V-am mai spus, marinarii adună nervi în ei cum adună boschetarii sticle goale de plastic pentru a le vinde pe câţiva firfirici. Pluteşti cu barcazul de colo până colo, îţi faci treaba pe punte sau sub puncte, beleşti ochii către linia orizontului, scrii scrisori – dacă ai cui să mai scrii –, visezi la Afrodite sculptate de Dumnezeu însuşi pentru a face în ciudă tuturor bărbaţilor sănătoşi, însă până la urmă tot te apucă pandaliile. Şi cel mai bun mijloc de a scăpa de ele este o păruială zdravănă într-o tavernă oarecare, după ce ai coborât de pe vapor şi ai dat pe gât câteva sticle. Nici nu contează motivul de la care începe bătaia. Te mai răcoreşti şi tu, se mai răcoresc şi alţii…

Eram la Haifa de vreo patru zile, urma să ne îndreptăm către Atlantic şi, într-un final, dacă zeul ăla ciufut nu se hotăra să ne trimită la fund, să ajungem prin America de Sud. Viaţa-i frumoasă la poalele munţilor Carmel, dar trebuie să o mai ajuţi şi tu, măcar din când în când. Trebuie unsă şi viaţa asta, luaţi aminte la ce vă spun, motiv pentru care în seara aceea turnasem în mine cum toarnă cascada Niagara apă de atâta amar de vreme. Iar apoi, habar n-am ce şi cum, dar poate că o căutasem cu lumânarea, am dat peste un bărbos mai beat decât mine şi pus pe rele. Cine ştie câte frustrări strânsese şi ăsta în el înainte de a ajunge în port.

M-am tras un pas înapoi, înfigându-mă bine în podea, apoi am evitat cu graţie prima lovitură şi i-am trimis o directă de dreapta în bărbie. Nenorocitul nici n-a clipit. Mai mult, pufnind precum un taur întărâtat, m-a căutat cu o stângă la ficat, apoi – iar asta a fost ultima imagine pe care am văzut-o – m-a pocnit cu sticla de „Jack Daniel`s” în frunte. Habar n-am când pusese mâna pe ea. Dacă m-ar fi nimerit cu muchia puteau să aprindă şi lumânări în tavernă, în memoria mea, însă norocul se ţinea scai de mine şi partea lată a sticloanţei mi-a stins doar lumina de sub pleoape.

The end. To be continued…

*

M-am trezit într-o cameră minusculă, cu pereţi scorojiţi, zugrăviţi într-o culoare incertă acum exact o eră şi ceva. Capul mă durea îngrozitor, tâmplele zvâcneau, iar când mi-am pipăit fruntea am făcut cunoştinţă cu un cucui monumental. Dar în rest eram ok, ceea ce m-a făcut să oftez a recunoştinţă veşnică pentru un destin cu apucături de mamă grijulie care-şi scoate odrasla din toate necazurile cu un fel de nonşalanţă gen „Forrest Gump”.

Am lipăit în picioarele goale până în baie – trei pitici burtoşi n-ar fi avut loc înăuntru – şi m-am uşurat cu o plăcere formidabilă. Întotdeauna vezi viaţa cu alţi ochi după un astfel de moment, eşti pregătit pentru orice ţi s-ar putea întâmpla. Am aruncat o privire circumspectă în oglinda ciobită şi mi-am admirat cucuiul câteva minute. Dacă aş fi avut două cucuie, unul în stânga şi altul în dreapta frunţii, aş fi fost foarte uşor confundat cu un Sarsailă ceva mai scund, netuns şi nebărbierit de trei zile. Un Sarsailă cu tricou marinăresc, pantaloni de doc şi picioare goale.

Am revenit în cameră şi atunci am dat cu ochii de ea. O mai ţineţi minte pe Adnana? Sunt sigur că mulţi nu au uitat-o. Adnana, frumoasa din Toate pânzele sus! S-a îndrăgostit Anton Lupan de ea după ce a salvat-o din ghearele pofticioase ale piraţilor care o răpiseră de mică, a luat-o pe corabia lui, au călătorit ceva vreme împreună, pe urmă a ajutat-o să deschidă o brutărie şi alte alea. Nu se poate să nu vă aduceţi aminte de ea, mie mi-a marcat adolescenţa. Vorbesc la modul foarte serios. Mi-a şi venit să-i zic făpturii care mă privea galeşă din mijlocul camerei: Ce faci, Adnana?, însă m-am abţinut pentru că nu doream să par mai idiot decât apăream, desculţ, ciufulit şi cu un cucui monstruos în frunte. Distanţa dintre mine şi Anton Lupan era incomensurabilă.

Noroc că a vorbit ea prima şi a spart gheaţa:

– Te-ai trezit.

Evident, mă trezisem dintr-un coşmar şi ajunsesem într-un vis mirific, trăit la superlativ. Avea o voce care te năucea. Un pic răguşită, cât să te ia cu fiori dacă ţi-ar fi spus ceva dulce la ureche. N-avea importanţă subiectul, glasul ei făcea cât toate subiectele la un loc, indiferent de analiştii care le dezbat sau doar le ameţesc până nu mai ştiu de capul lor. Putea să te şi înjure, tot fericit ai fi fost.

– M-am.

Eu, de felul meu, sunt mai vorbăreţ, m-a făcut mama cu gând să devin orator, probabil, numai că viaţa avea alte planuri pentru mine, iar ursitoarele tocmai debarcaseră de pe arca lui Noe. Aşa că pe ape am ajuns şi eu, spre permanentă legănare, dar vorbele le-am avut tot timpul la purtător, nu m-am rătăcit printre ele ca exploratorul păcălit prin jungla Amazoniei. De data asta, însă, înţelegem ce simte un peşte care observă lumea din jurul său şi, plin de inspiraţie ca oceanul de alge, ar vrea să o descrie. Deschideam gura, nu ieşea nimic.

Făptura diafană aruncase pe ea o rochiţă aproape invizibilă, de o transparenţă strigătoare la cer. Un astfel de obiect vestimentar ar fi trebuit interzis prin lege, mai ales într-un loc unde marinarii ajung cu poftă de tăvăleală. Porturile sunt minunate după îndelungatele călătorii, singura condiţie e să găseşti şi două ţâţe între care să pui capul. Altfel te alegi doar cu beţii, mahmureală şi regrete.

Rochiţa îi trecea cu vreo trei degete de fese, iar deasupra umerilor stăteau agăţate două bretele atât de subţiri încât mă rugam la Dumnezeu să bată vântul în cameră pentru a le smulge şi a dezgoli sânii obraznici care împungeau ţesătura. Priveam la ea cum privea Ulise la Circe sau dracu` ştie la cine a mai privit şi ăsta de-a lungul călătoriei sale spre Penelopa. Da, mă holbam ca disperatul.

– Nu ştiam că un cucui te poate lăsa fără limbă, zice fata. Şi zâmbeşte, dezgolindu-şi dinţii. Albi. Strălucitori. Dinţii aceia perfecţi din toate reclamele difuzate de-a lungul şi de-a latul mapamondului erau cu cel puţin trei nuanţe mai închişi decât ai ei.

Am dat din cap – un psihiatru m-ar fi recomandat pentru tratament îndelungat, la loc cu pereţi capitonaţi şi halate albe –, apoi m-am aşezat pe marginea patului. Mă luase cu ameţeli.

– Ţi-e foame?

– Unde mă aflu?

– La mine acasă.

Aş fi semnat fără să ezit o declaraţie din care să reiasă că raiul este o încăpere de trei pe trei, cu pereţi scorojiţi şi zugrăveală de culoare incertă. Mi-am atins cucuiul şi apoi am privit-o cu relativă obrăznicie.

– Vrei să mă înfiezi? Sunt prea mare pentru asta.

– Am vrut doar să te pun pe picioare. Azi-noapte păreai numai bun de dus spre cimitir, cu picioarele înainte. Nu ţi-a spus nimeni de la masă că nu e bine să te pui cu Miroslav? De la ce v-aţi luat?

– De la nişte vorbe în doi peri. N-am ajuns la un numitor comun. E polonez?

– Şi fratele meu vitreg. Îi sare ţandăra repede, dar în rest are suflet bun. Mi-a zis să am grijă de tine până te pui pe picioare şi poţi să ajungi la vapor. Dacă pluteşti până pe la Pireu poţi să-ţi iei revanşa. Sau vă faceţi fraţi de cruce şi beţi ca porcii. La asta vă pricepeţi cel mai bine şi semănaţi ca două picături de apă. Îţi fac nişte ouă?

Trecea de la una la alta cu o uşurinţă formidabilă, iar părul negru îi juca pe umeri. Dar era sora bărbosului, aşa că mi-am propus să fac pe sfântul. Ceea ce se dovedea a fi mult mai greu decât credeam, mai ales dacă îi intersectam privirea. Cu ochii aceia albaştri ar fi putut să devină şefa tuturor sirenelor din oceanele lumii. Şi eram sigur că niciun marinar nu s-ar fi supărat. Şi nici nu s-ar fi legat de vreun catarg, apropo de Ulise ăla, îmi tot aminteam de el. O fi vreun semn, mi-am zis în gând, apoi mi-am adus aminte că vroia să mă hrănească.

– Nu mi-e foame. Dar aş bea o bere.

S-a îndreptat către un colţ al încăperii, acolo unde, sub un maldăr de rufe, se afla un frigider de dimensiuni liliputane. S-a aplecat – am înghiţit în sec, m-a luat iar cu ameţeală –, a deschis uşa, a extras o doză de bere şi mi-a aruncat-o.

– Mulţam.

– N-ai pentru ce. Eşti simpatic. Bine că nu te-a lovit mai tare. Odată l-a trimis pe unul direct la spital din doi pumni. Se luase de mine.

– Adu-mi aminte, te rog, să te tratez cu indiferenţă.

A zâmbit şi zâmbetul acela îndelung pomenit al Mona Lisei a fost mutat, instantaneu, la capitolul rânjet. Leonardo şi-ar fi dat pumni dacă l-aş fi extras din lumea celor drepţi pentru a o vedea pe fătuca de lângă mine. Şi zău că ar fi meritat să îi văd mutra aia de artist genial. Aşa că am sorbit din berea rece şi am ajuns la concluzia că e timpul să-mi văd de viaţa mea fără a mai intra în belele. Mai ales cu sora unui polonez bărbos care nu ştie de glumă şi, una-două, te pocneşte cu sticla în frunte.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto/Hakai Magazine