– Cum te cheamă?

– Iwona.

– Frumos nume. Are vreo semnificaţie în poloneză?

– Arcaş.

– Asta n-o ştiam. Mulţumesc pentru informaţie, o voi pune la păstrare.

Nu ştiam, într-adevăr, dar mă simţeam săgetat de puştiulică ăla grăsun, cu aripi mari şi albe, căruia lumea îi mai zice şi Cupidon. Mă luase la ţintă şi, hodoron-tronc, mă atinsese la partea mea sensibilă exact atunci când nu aveam chef de aşa ceva.

Dar dragostea nu face casă bună cu marinăria, ascultaţi-mă pe mine, ştiu ce spun, nu vorbesc din cărţi, ci din experienţă, am văzut destui supăraţi din dragoste care au vrut să se arunce din vârful catargului fiindcă Penelopele de-acasă nu au mai avut răbdare şi s-au plictisit să stea, vorba vine, în faţa războiului de ţesut. Femeia e femeie, aşa după cum bărbatul e bărbat – luaţi banalitatea asta aşa, de-a dreptul, exact cum o livrez, dacă o veţi desface foaie cu foaie, aşa cum faceţi cu o ceapă, veţi pricepe imediat ideea –, nimeni nu poate sta singur cuc mai multă vreme, legea firii începe să se zvârcolească precum un şarpe în stomacul tău. Despre singurătate s-au spus multe, de-a lungul timpului, fiecare deştept a avut ceva de spus şi de scris. Eu spun doar atât – singurătatea te tâmpeşte.

Însă dacă vrei să fii un nenorocit de gospodar la casa lui, cu atelier de scule în magazie şi doi-trei plozi care împrăştie jucării prin casă, atunci lasă-te de marinărie, fă-te frate cu uscatul şi dă altora dreptul de a lua valurile în piept şi de a dormi prin cuşete minuscule. Stai acasă, consumă din osânză – dacă ai adunat, dacă ai avut atâta minte încât să te gândeşti şi la zilele de după –, şi bucură-te de gustoasele plăceri ale vieţii. Altfel nu vei avea decât insomnii răvăşitoare şi frustrări mai mari decât toate valurile furtunilor puse unul peste altul. E greu al dracului să stai la un capăt de lume, iar mândra la alt capăt, ca şi cum destinul nu a avut altceva de făcut decât să vă înfigă la marginile opuse ale hărţii doar aşa, ca să se distreze pe seama voastră.

– Unde pleci de aici?

Gângurea ca o porumbiţă, nu altceva, îţi venea să îi sorbi de pe buze fiecare întrebare, fiecare cuvinţel. Însă, după cum spuneam mai sus, amintirea polonezului care mă lăsase inconştient o bună bucată de vreme nu-mi dădea pace.

– Tocma` în America de Sud, la dracu-n praznic. La capătul lumii… Să nu spui că vrei să mergi şi tu cu mine, asta numai în filme e valabil. Acum e imposibil, te verifică ăştia şi-n…

– Nu m-ar lăsa Miroslav.

– Fratele vitreg?

– El. Primul soţ al mamei a fost tot marinar. Al doilea a fost preot.

Am holbat nişte ochi cât colacul de salvare.

– Nu mint. Chiar a fost preot. Şi s-au iubit foarte mult. Exact ca-n filme, cum ziceai. A fost o dragoste fulgerătoare, numai că nu a ţinut decât doi ani. Mama a rămas văduvă din nou. Şi nu s-a mai măritat. După ce a murit – nimic ieşit din comun, doar un cancer, la ordinea zilei, nu? – am rămas doar cu Miroslav. Pare un tip dur, dar are suflet mare.

– Şi pumnul greu. Am simţit pe pielea mea, sticla nici n-o mai pun la socoteală. Şi de ce nu te lasă să înoţi singură în apele tulburi ale vieţii? Poate că ar fi timpul să te descurci singură, fără antemergător. Or fi rechini mulţi prin zonă, dar dacă înveţi să-i fentezi reuşeşti să-ţi vezi de viaţa ta.

– Aşa e el, mai grijuliu. Şi superstiţios, îţi vine să crezi? Mi-a prezis o ţigancă, într-o noapte, că voi muri înecată. Miroslav crede în toate prostiile astea.

– Şi tu nu crezi?

– Nu ştiu. Uneori cred, alteori nu cred…

Nu m-am mai putut abţine:

– Şi fratele ăsta al tău doreşte să te călugăreşti? Nu vrea să te vadă la casa ta, jucându-te cu copiii şi punându-i soţului mâncarea în farfurie? Sezonul amazoanelor s-a încheiat de ceva vreme.

A chicotit. Probabil aşa chicotea şi cea mai frumoasă dintre zeiţe atunci când se juca de-a v-aţi ascunselea prin păduri virgine. Poate mă credea de modă veche, unul care crede că locul femeii e la cratiţă.

– De ce să dorească asta?

– Văd că te ţine închisă aici. Şi, nu te supăra, nu e chiar un palat…

– E frumos la Haifa. Am fost în multe locuri, cu Miroslav, fireşte, dar aici îmi place foarte mult. Avem sânge de israeliţi în noi, ştii?

Habar nu aveam, nu le citisem rezultatele analizelor. Şi, dacă dăm la o parte grupa sanguină, tuturor le curge prin vene acelaşi sânge. Suntem o apă şi-un pământ, dacă ne tragem cu toţii din Adam şi Eva – cum susţin atâţia – atunci ar trebui să ne pupăm pe frunţi şi să ne considerăm rubedenii.

– Să fiţi sănătoşi. Duceţi istoria pe umeri sau ce?

– Sunt locuri care te cheamă. Rădăcinile…

La asta chiar nu mă aşteptasem. O discuţie despre origini cu o fătucă pentru care aş fi băut numai apă sărată timp de o săptămână şi n-aş fi avut nici pe dracu`.

Mă privea cu ochii aceia fantastici, surâzând, iar fiecare surâs al ei tăia câte o felie din mine. Harşt! Se aşezase pe un taburet, picior peste picior, lumea mi se părea mai frumoasă ca niciodată, chiar dacă era strânsă între patru pereţi cu vopseaua scorojită, ajunsesem brusc în adolescenţă teribilismelor de tot felul şi ieşea iubirea din trupul meu cum ţâşneşte apa printr-o găleată ciuruită.

Am strâns doza de bere în pumn şi zgomotul a distrus toată scena. Dar trebuia să fac ceva pentru a scăpa din sfera de influenţă a Iwonei, altfel m-aş fi prăbuşit la picioarele ei şi i-aş fi declarat, fără ocolişuri, fără versuri siropoase, iubire veşnică. Tocmai eu, cel pentru care veşnicia e doar o aiureală a unor scriitori infatuaţi care n-au ieşit niciodată din birou.

Apropo de ăştia, i-am citit pe mulţi dintre ei, sunt doldora de întâmplări, aventuri şi secrete prin intermediul cărora îşi ţin cititorii în lesă. Dar ei n-au luat contact cu viaţa decât în imaginaţie. Ştiţi cum e, poate că aţi visat şi voi cu ochii deschişi. Te crezi pe plaja Copacabana, iar în apropierea ta trece un tramvai care duce pensionarii la piaţă. În Obor sau oriunde altundeva. Bine, unii scriitori sunt foarte talentaţi, însă cât naiba poţi să o ţii numai din imaginaţie? Trebuie să vezi viaţa cu ochii tăi, altfel rămâi un adormit.

Eu aş avea multe de scris, dar n-am timp. Azi eşti aici, mâine ajungi la paralela nu ştiu care, în emisfera lu` peşte, poimâine freci puntea, răspoimâine acostezi şi tragi o beţie. Te îmbarci, intri-n cart, ieşi din cart, joci o carte cu marinarii, plângi cu marinarii, râzi cu marinarii. Din astea…

Poate – deşi s-ar putea să mă răzgândesc – o să-mi scriu memoriile atunci când voi fi bătrân şi mă voi retrage într-o căsuţă pentru a-mi ruga inima să nu se oprească, indiferent de oboseala acumulată peste ani. Nu neapărat la malul mării va fi căsuţa aia despre care vorbesc acum, nu începeţi şi voi să visaţi cu ochii deschişi. După ce ai vânturat mări şi oceane, după ce te-ai înjurat ca la uşa cortului cu toate furtunile şi ai numărat fiecare val ca să îţi mai treacă timpul atunci când eşti de cart, atunci de ce ai mai vrea să auzi murmur de valuri în fiecare dimineaţă?

♣ Cristian Lisandru

sursa foto/Technion International