Nu ți-am mai scris de-un timp,
m-am dus să mor,
am vrut să simt ce-nseamnă neființa…

M-am îndoit cu apă, m-am mințit,
M-am tras în piept și, uneori, pe roată,
Am mers desculț pe-o lamă de cuțit
Și am urlat la lună câteodată.

Atâtea linii moarte m-au iubit
Cu patimă, cu sete sau cu silă,
Eu, printre morți, am fost cel mai dorit,
Invidiat, urât și demn de milă.

Am locuit pe vârful meu de ac,
Pentru infern și chin plăteam chirie,
La masă mă servea un pui de drac,
Mâncam și mă-mbătam pe datorie.

Probabil ai să spui că sunt nebun,
Că moartea mea a fost o făcătură,
Că însăși viața vreau să mi-o răzbun,
Pierzându-mă, ca zvon, din gură-n gură.

Nu ți-am mai scris de-un timp,
m-am dus să mor,
am vrut să văd ce-nseamnă neființa.
Am înviat acum,
întâmplător,
spre-a-ți tulbura, ca un intrus, ființa…

♣ Cristian Lisandru