La capăt de linie, speranţa… – „Gustul dulce al viitorului incert”

Acţiunea se petrece în alt timp, nu neapărat în alt spaţiu…

Trenul hulpav înghiţea cu poftă fâşii lungi de noapte, aruncând în nefiinţă imaginea catifelată a brazilor ancoraţi pe versanţii orgolioşi şi kilometri înciudaţi de acea şerpuire neîntreruptă care măcina necruţătoare, în ritm alert, distanţele dintre halte şi gări. Într-un compartiment de clasa I, bărbatul rămăsese sprijinit cu fruntea în palma stângă, fără a încerca să descifreze, în bezna de dincolo de fereastră, taina nocturnă a drumurilor lungi şi a noului început. Deasupra sa, în plasa rezervată bagajelor, două geamantane mari, cu catarame argintii, de modă veche, ofereau culcuş temporar unui trecut împachetat în grabă, iar alături se odihnea un roman gros, încă nedeschis, legat în piele neagră.

La capăt de linie, speranţa

Bărbatul era singur în compartiment. De cum urcase, trăsese draperiile, se izolase temporar, cu vădită satisfacţie, de ceilalţi călători prezenţi în vagon şi îşi degusta singurătatea amestecată cu o picătură de nostalgie. Râsese. În noaptea asta, departe de lume, îmi beau singurătatea şpriţ…

Visase călătoria izbăvitoare de multă vreme, însă amânase de fiecare dată momentul plecării – poate pentru a savura până la durere, aproape, dorul de ducă – apoi, în seara abia încheiată, oftase adânc şi trăsese o linie groasă peste ceea ce fusese înainte şi nu mai dorea (oare?) să fie. Sunase la birou pentru a anunţa că plecarea sa este irevocabilă, scosese telefonul din priză şi îşi făcuse bagajul cuprins de frenezie. Trăia singur de câteva luni, aşa că nu avusese de la cine să îşi ia rămas bun. Nu existaseră lacrimi de despărţire şi nici batiste fluturate hollywoodian, printre oameni grăbiţi, mult prea grăbiţi pentru a fi atenţi la despărţirile altora. Închisese fără regrete uşa apartamentului, chemase un taxi, cumpărase din gară un bilet dus şi urcase în primul tren care urma să plece de la peron, conform orarului afişat de tabelele electronice.

Bărbatul nu căuta o destinaţie anume. Nu. Nu voia decât să coboare la capăt de linie, undeva unde să fie cât mai departe de propriul trecut şi cât mai aproape, la o atingere chiar, de viitorul pe care îşi propunea să îl (re)construiască încetul cu încetul, zi după zi.

Pierdut într-o legănare dulce, bărbatul închise ochii şi reflectă la ceea ce putea să urmeze în viaţa sa. În noua sa viaţă. Surâse… O viaţă nouă, o lume nouă, o nouă femeie, poate… Undeva în spate, părăsit între şinele indiferente, îndepărtându-se din ce în ce mai mult, cu fiecare kilometru parcurs, trecutul abandonat se contorsiona disperat şi ţipa sfâşietor, într-o agonie de amintiri estompate. Implora reîntoarcerea dar, acceptând deznodământul inevitabil, făcea loc noilor speranţe care înfloreau în compartimentul de clasa I, purtate printr-un defileu nesfârşit de un tren înfometat de drum, de noapte şi de gustul atât de dulce al viitorului incert…

***

Primul lucru pe care îl observă, atunci când coborî şi atinse peronul cu tălpile pantofilor, îi zgârie retina: un felinar strâmb supus parcă unui chin interminabil care arunca un con de lumină vlăguită peste dalele de piatră.

În timp ce îşi rotea ochii de jur împrejur, încercă să descopere motivul din cauza căruia felinarul stătea şui, prins ireversibil într-o tortură cotidiană mută, însă nu reuşi să găsească răspunsul. Ridică din umeri, conştientizând lipsa de importanţă a unui astfel de amănunt.

Gara de la capătul de linie era mică şi dădea de înţeles că timpul făcuse tot posibilul pentru a sculpta riduri adânci în cărămizile roşii ale zidurilor. La prima oră a dimineţii, decorul apărea deprimant, iar şeful de gară care îl privea surprins – ca şi cum nu ar mai fi coborât nimeni aici de multă vreme, gândi – completa acel tablou matinal. Aşa cum stătea, nemişcat, cu paleta în mâna dreaptă, părea pictat într-o natură vie (moartă?) cu tren la peron.

Se insinua din depărtare cântatul unor cocoşi treziţi cu noaptea în cap, un câine îşi dregea vocea răguşită, iar vântul rece îi umflă preţ de câteva secunde impermeabilul pe care îl aruncase pe umeri doar pentru a avea mâinile libere.

Capăt de linie, murmură… Iar la capătul acesta de linie aşteaptă să fie scrisă o altă pagină din viaţa mea. Da, iată cum îndepărtarea de origini induce imediat veleităţi filozofice îndelung reprimate, iată cum creierul rupe dintr-o dată, fericit, chingile trecutei încătuşări.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

2 gânduri despre “La capăt de linie, speranţa… – „Gustul dulce al viitorului incert”

    1. E un început, într-adevăr, Petru, chiar dacă este o rememorare a unor texte scrise mai demult, aduse laolaltă şi prezentate celor care au răbdarea să citească. Mă voi bucura dacă vei citi cu plăcere şi îţi doresc, la rându-mi, spor la scris! La bună recitire, Petru! Cât despre trenuri, ai mare dreptate. O călătorie cu trenul a avut, are şi va avea (măcar) un dram de poveste, indiferent de spaţiu sau timp.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s