O zi ca oricare alta, dintr-o toamnă ca oricare alta… Amintiri care au încălecat nori sălbatici şi galopează pe deasupra unui oraş cunoscut/necunoscut, ascuns sub propriile-i frustrări citadine în jurul cărora au fost ridicate schele.

Sfinţim, fardăm, recondiţionăm, consolidăm prăbuşiri incipiente, sculptăm în vise cu gust de coşmar.

Şi totuşi, ce gust poate avea un coşmar? Să presupunem că este vorba despre unul în care mergi pe o linie de tren, linia aceea taie în două o pădure uscată, este întuneric de-l poţi unge pe pâine, iar din faţă se apropie o lumină orbitoare. Eşti convins că cel mai bun gest pe care îl poţi face este să sari în stânga sau în dreapta. Instinctul de conservare funcţionează şi în vis, cu certitudine, numai că mergi înainte, lumina se apropie, vrei sa sari şi nu poţi, vrei să strigi şi nu poţi, duci o mâna la ochi, ca şi cum te-ar putea feri de

 (o altă dimineaţă)

moartea prematură despre care nu vrei, niciodată, să vorbeşti.

 Bun. Ce gust poate avea un astfel de coşmar?

Cineva spune că nici visele nu mai sunt ce au fost, ca şi cum ar fi fost întocmit un clasament al viselor, un oraş al viselor, poate, acolo unde fiecare vis a putut fi studiat, încă de la începuturile laboratoarelor bine utilate, urmărit cu atenţie, disecat, pus sub lupă şi înregistrat corespunzător. Eprubete cu mostre de vise, ţinute la rece… Vise contabilizate, vise clasificate în funcţie de subiectul lor, de durata lor, de impactul lor asupra celui/celei care s-a pierdut prin acea lume paralelă onirică aflată atât de departe şi, totodată, atât de aproape de noi.

Totuşi, ce gust poate avea un coşmar? Dar, întreabă cineva dintr-un colţ prăfuit al lumii, pufăind dintr-o pipă primită cadou acum un milion şi ceva de ani, ce gust poate avea un vis frumos?

Este şi aceasta o întrebare care îşi merită dreptul la viaţă, mai ales într-o existenţă unde prea multe întrebări sunt avortate spontan şi nimeni nu îşi mai aduce aminte de ele. Întrebările fără răspuns se usucă, sunt deshidratate şi nici agonia lor nu mai poate deveni, să spunem, blockbuster. Regizorii au, la rândul lor, alte subiecte pe care le plimbă dintr-un film în altul. Aşa cum toamna – unul dintre cei mai mari regizori ai lumii, ca să folosim o sintagmă banală, însă răvăşitoare în esenţa ei – plimbă de pe o alee pe alta nişte frunze aflate la apusul carierei, excluse definitiv din viitoarele scenarii.

din toamnă în toamnă,
din viaţă în viaţă,
prin mine curg ploi
şi în mine îngheaţă

♣ Cristian Lisandru