Gustul unui coşmar, gustul unei lumi, gustul unui sărut care închide o noapte ca într-o scoică, pentru a o transforma într-o amintire cu valoare inestimabilă. Bijutierii de pe toate meridianele s-ar bate pentru ea, şi-ar amaneta vieţile pentru a o putea admira prin ochelarii lor cu lentile groase, ajutaţi de lupe prin care până şi nemernicia inevitabilă a prezentului poate fi văzută în cele mai înfiorătoare detalii.

(Dar poate că prezentul, fiind  scris de noi, poate câştiga dreptul de a călca în picioare această nemernicie prin care unii oameni umblă cu zâmbetul pe buze)

sursa foto – goodfon.ru

Cea mai dulce presupunere dintre toate este aceea că suntem scenariştii talentaţi ai unui prezent care va deveni un viitor excepţional, din toate punctele de vedere. Dar este o utopie, iubito… Ochii minţii văd atâtea fantasme! Şi cum le mai place să se mintă! Este ca şi cum ai şti dinainte unde se va aşeza, încheindu-şi scurta cădere, fiecare fulg al iernii.

şi chiar de-ar fi aşa vreodată
şi ai putea să descifrezi mistere
ţi-aş scrie că prezentul
niciodată
nu va avea asemenea putere
încât să fie veşnic

e doar atât
o simplă constatare
a unei clipe care s-a şi dus

dar tu ce spui despre acestea toate
şi cât mai valorează ce s-a spus?

Jocuri de cuvinte, ca şi cum am fi plasaţi în faţa unei table de scrabble. Cuvinte mai lungi, cuvinte mai scurte, litere care au o valoare mai mare, litere care au o valoare mai mică. Locuri colorate unde fiecare literă îşi dublează sau îşi triplează valoarea. Căsuţe care asigură supremaţia unor cuvinte numai prin simplul fapt că au ajuns acolo. Dar semnificaţia lor contează?

(sunt întrebări desprinse din alte întrebări, întrebări incluse în întrebări care au încercat să se rupă, la un moment dat, dintr-o uriaşă întrebare; şi aceasta, fireşte, la rândul său…)

N-am aflat – şi poate că nici nu voi afla vreodată – ce culoare are un suspin. Sau cât înseamnă, din punct de vedere sentimental, o respiraţie întretăiată. Da, e drept că mulţi încearcă să descifreze ecuaţii complicate, să afle dacă dinozaurii au fost sau nu omorâţi de un meteorit sau dacă atlanţii ar fi putut să-şi învingă destinul tragic. Sunt cercetători livizi care nici numai părăsesc laboratoarele. Iar acestea – cu tot cu eprubete, microscoape şi etuve – le-au devenit parte integrantă din fiinţa contorsionată.

Pe mine mă mai dor visele de noapte şi mă revigorează visele de zi. Atât. Caut prin mine şi descopăr, la diferite intervale de timp, câte un apus tulburător  pe care încă nu l-a fotografiat nimeni. Înot alături de o balenă ucigaşă, zbor împreună cu un condor care mă priveşte, din când în când, cu ochi critici. Azi sunt o cascadă, mâine un pârâiaş care abia învaţă să curgă înspre marea din viitorul său acvatic. Mă numesc secundă, iar o oră malefică mă taie în şaizeci de bucăţi pentru a inventa minutul de graţie…

Îndoiala se furişează printre gândurile noastre, de undeva se aude vocea lui Leonard Cohen, oraşul acesta se va înveli în întuneric, la un moment dat, obosit de atâtea subterfugii nemiloase, eu voi încerca încă o dată să evadez din statistici perverse, tu vei aţipi în căuşul palmelor mele şi vei visa că o altă îndoială se furişează, grăbită, printre gândurile noastre…

Spune-mi, te rog, că suntem irepetabili. Vreau să simt cum mă cuprinde orgoliul bărbatului care iubeşte şi este iubit necondiţionat, să umblu fluierând pe bulevardele unor oameni pierduţi în anonimatul propriilor deziluzii, să le zâmbesc superior şi să râd în hohote atunci când se vor uitala mine ca la unul abia scăpat de la casa de nebuni.

Voi cânta precum chefliii, voi pocni din degete şi voi striga, parafrazându-l pe Dumnezeu (ce curaj nebun!) să fie dragoste!, umflându-mă în pene.

Nu mă privi condescendentă dacă voi trage de orizont cu dinţii şi voi face tobogan din curcubeul abia apărut după o ploaie firavă. Am un chef nebun să cobor dinspre maturitate către adolescenţa pe care încerc să o recâştig în fiecare vis, de atâta şi atâta vreme.

♣ Cristian Lisandru