vrăjitorii care se îndrăgostesc de fete cu păr de aur mai pot, oare, să viseze?

A fost odată ca niciodată un castel ale cărui turnuri semeţe împungeau cerul, înfigându-se, sfidătoare în mândria lor, fără milă, în norii de culoarea oţelului. În castelul acela nu mai locuia nimeni, de foarte multă vreme, fiindcă – aşa precum spunea o legendă fără vârstă pe care mamele o murmurau, în nopţile de iarnă, la urechile copiilor înveliţi cu păturile până sub bărbie – castelul fusese blestemat de un vrăjitor nemilos.

Vrăjitorul acela din legendă, dorindu-şi cu patimă să iubească şi să fie iubit, îndrăznise să o ceară de soţie chiar pe fiica împăratului.

sursa foto – goodfon.ru

Era o fetişcană cu păr de aur pentru care fiecare bărbat din împărăţia aceea ar fi ucis fără să stea vreo secundă pe gânduri… Atunci când începea să cânte, chiar şi privighetorile încetau să-şi vorbească în dulcea lor limbă păsărească. Avea ochi mari, albaştri, plete lungi care-i acopereau spatele delicat, buze roşii ca cireşele pârguite şi, ca şi cum divinitate pusă pe joacă ar fi dorit să impună un scenariu absurd, o inimă de piatră. Fata aceea neasemuit de frumoasă nu iubea pe nimeni şi nu accepta ca un bărbat sau altul să jinduiască la farmecele sale.

(ce faci?)

Visez o poveste în care frumuseţea şi gingăşia ascund în spatele lor fructul greţos al urii. Dincolo de spoiala strălucitoare se află, de multe ori, o mlaştină unde colcăie nefericirile, ipocriziile şi tulburările tuturor sufletelor prinse în menghina disperării.

(sunt atâtea poveşti frumoase, de ce şi-ar face loc printre ele una în care răul absolut deţine supremaţia, ascuns în trupul ispititor al unei fete cu păr de aur?)

Răul absolut se poate ascunde chiar şi în ochii umezi ai unei căprioare, mi-aş permite să presupun, mai ales la ore când nimic nu mai este ceea ce pare a fi, iar maleficul preferă să pătrundă, măcar pentru o noapte, exact acolo unde nu te-ai aştepta să îl găseşti.

Bine, recunosc că imaginea unei căprioare posedate nu este cea mai atrăgătoare dintre toate, însă de ce nu am lăsa ideea asta în pace, fără a încerca să o schimbăm?

Dar să revin. Ei bine, vrăjitorul acela ajunsese în împărăţia despre care îţi vorbesc după ce călătorise întreaga viaţă şi trecuse prin întâmplări şi aventuri de-a dreptul extraordinare. Văzuse Turnurile de Foc ale Tărâmului de la Capătul Lumii, urcase pe Muntele de Diamant pentru a culege Floarea Albastră a Iernii Veşnice, intrase în Minele Fără Capăt din Ţara Ascunsă în Pădurea de Fier şi vânase Strigoii Întunericului alături de Asasinii Regelui cu Patru Mâini.

Învăţase să prepare poţiuni

(magice)

(evident)

cu ajutorul cărora nicio rană, oricât ar fi fost ea de gravă, nu te putea ucide, ştia să descifreze toate limbile pământului, iar tainele Universului Cunoscut şi Necunoscut erau, pentru el, simple simboluri disecate, îndelung studiate şi catalogate, numai bune de a fi păstrate într-o carte pe care o scria, la lumina licuricilor,

(nu râde)

în fiecare seară. Şi totuşi, cine ar fi crezut că un astfel de personaj – puternic, învăţat cu toate relele lumii, aventurier, supravieţuitor al celor mai grele încercări – avea să se declara învins fiindcă nu avusese altceva mai bun de făcut decât să se îndrăgostească?

Îndrăgostirea, după cum ştim cu toţii, vine la pachet – ambalat frumos, de altfel, ispititor şi provocator până la ameţeala şi uitarea de sine – cu tot felul de neajunsuri. Plângi, suferi, nu dormi, nu mănânci, uiţi de tine şi de tot ceea ce se află în jurul tău,

(te temi până şi de umbra ta)

laşi totul la voia întâmplării doar pentru a aştepta momentul când vei fi privit, când ţi se va zâmbi sau când ţi se va permite să depui un sărut firav pe obrazul iubitei. Sau iubitului, pentru a oferi o imagine care să nu stârnească unele controverse. Generalizăm, generalizarea ne ajută, de foarte multe ori, să dăm senzaţia că le ştim pe toate… Fără a şti, de fapt, nimic.

rămânem consecvenţi în tragice demersuri
şi, uneori, ne spunem poveştile în versuri,
noi suntem rătăciţi de când venim pe lume,
e drept, avem pretenţii, zâmbim şi facem glume,
citim poveşti în care e totul incredibil,
visând că-n noi se naşte, din carne, impasibil,
un număr norocos

sperăm
să fim chiar veşnici
sau
să murim frumos

(vrăjitorii visează?)

(vrăjitorii care se îndrăgostesc de fete cu păr de aur mai pot, oare, să viseze?)

4 gânduri despre “vrăjitorii care se îndrăgostesc de fete cu păr de aur mai pot, oare, să viseze?

    1. Ar fi minunat dacă vrăjitorii ar avea putere împotriva tuturor inimilor reci, numai că, uneori, nici chiar ei nu pot face nimic. Dragă Petru, iertată-mi fie prezenţa sporadică, mai sunt şi astfel de perioade.
      Şi, tocmai de aceea, permite-mi să îţi doresc un sfârşit de an cât mai bun şi sărbători fericite alături de cei dragi! Spor la scris pe mai departe! 🙂

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s