Paşii tăi răsună pe dalele mari de piatră ale unor coridoare lungi şi pustii. Fără să îţi dai seama – aşa se intră în poveşti, pe nesimţite, e ca şi cum ai închide ochii şi, în loc să te afli în pat, punând alături o carte din care abia ai citit câteva capitole, te trezeşti personaj implicat activ în lumea din care tocmai îţi propusesei să pleci -, ai ajuns în castelul acela despre care îţi povestisem mai devreme.

Te întrebi – sunt sigur de asta – dacă nu cumva ar fi trebuit să crezi, de la bun început, în blesteme, în vrăjitori îndrăgostiţi sau în fete cu părul de aur care au o inimă de piatră. În castele semeţe ale căror turnuri zgârie obrazul unui cer plumburiu.


sursa foto – goodfon.ru

Mirosul te ia prin surprindere. Miroase a timp oprit în loc, a spaimă care creşte din tine şi va ieşi la suprafaţă pentru a te învăţa ce înseamnă teroarea absolută, a blestem care a ferecat întreaga lume într-o cuşcă de fier. Miroase a necunoaştere, a resemnare, a gând surprins la jumătate.

Mergi. Mergi şi coridorul pare că nu se mai sfârşeşte. Curg şuvoaie de lacrimi reci pe acei pereţi cenuşii, ţi-e frig, ţi-e dor de soare, de iarbă, de toate florile lumii. Altădată nu aveai timp să le priveşti, acum le doreşti cu înverşunare şi ai nevoie ca de aer de foşnetul unei păduri.

Dar nu se aud decât paşii tăi.

(îţi spusesem, adu-ţi aminte, că nu mai era nimeni în acel castel de foarte multă vreme)

Fireşte, te întrebi unde vei ajunge şi – ca orice om modern care se respectă – te mai întrebi dacă este vorba despre atât de pomenita Ţară a Minunilor sau doar despre un bâlci pe care l-a organizat primăria de sector. Dacă ai avea la îndemână un telefon mobil, sunt sigur că ai verifica, imediat, setările pentru a afla dacă există sau nu conexiune wi-fi. Absurd. Oamenii de azi sunt atât de previzibili… Toate tabieturile acestea, toate mijloacele acestea puerile prin care se amăgesc că trăiesc, că fac parte dintr-un scenariu contemporan, că sunt – fiecare în parte – rotiţe vii ale unui angrenaj mondial bine uns. Lamentabil.

Tremuri. Îţi este frig, îţi este foame până la disperare de lumea din care ai venit, poate că vrei să te rogi. În lumea ta nu te-ai mai rugat din copilărie – atunci o făceai pentru aşa îţi cereau mama şi tata -, aici nu ajută la nimic toate rugăciunile lumii, din orice religie ar proveni ele.

(o, dar sunt atât de asemănătoare toate aceste rugăciuni, cu siguranţă te-ai întrebat de multe ori de ce e nevoie de facţiuni spirituale sau aşa-zis spirituale care să se lupte între ele; subiectul este atât de vast, încât nici vrăjitorii nu l-ar putea descifra, chiar dacă ar fi strânşi, în jurul unei mese impresionante, la improbabilul Congres al Tuturor Vrăjitorilor din Lumile Cunoscute şi Necunoscute)

Există, din loc în loc, sfeşnice în care sunt înfipte lumânări mari. Pâlpâirea lor face ca atmosfera să fie una apăsătoare. Da, ştiu, întunericul are o greutate aparte, dar penumbra? Nu este ea cu atât mai înfricoşătoare, tocmai prin dansul acela care trezeşte la viaţă toate fantasmele?

Te întrebi cine le aprinde, cine le înlocuieşte cu altele atunci când s-au topit, atunci când mor în tăcerea lor de ceară fără să implore o imposibilă amânare. Te întrebi, însă răspunsurile sunt ascunse şi nicio hartă misterioasă, arsă la colţuri, nu duce către ele.

Ţi-au îngheţat picioarele, realizezi – atât de târziu, atât de devreme – că eşti desculţă, ai o pânză de sac pe tine, pânza îţi acoperă umerii şi ajunge aproape de glezne, e aspră atunci când se freacă de pielea ta fină, semeni atât de mult cu o condamnată la moarte care merge – singură, nu este aceasta o concluzie năucitoare? – către un eşafod nevăzut. Nu înţelegi de ce eşti acolo, habar nu ai cine te-a condamnat şi care au fost acuzaţiile pe care nişte judecători nemiloşi ţi le-au scuipat în faţă.

(poate nu crezi în poveşti, poate nu crezi în blesteme, poate că însăşi povestea ta este incredibilă şi te-ai hotărât s-o rupi în mii de fărâme; cert este că există o plată, iar plata trebuie făcută, asta o ştim cu toţii de când lumea, indiferent dacă avem sau nu la dispoziţie un glob de cristal)

Mă înspăimântă aceste gânduri ale tale, e ca şi cum ai pluti între ape şi nu te-ai hotărât dacă să ieşi la suprafaţă sau să te afunzi. Îmi este teamă că vei fi prins, pentru totdeauna, într-o indiferentă şi îngheţată stare de nelinişte. Da, neliniştea seamănă cu o apă din care nu poţi să mai ieşi. Poţi pluti la nesfârşit între apele unei nelinişti definitive.

 Eu îţi ofer un castel.

Pustiu şi rece.

Poate că ţi-ai dori o petrecere colorată, desfăşurată în Sala Mare a tronului. Sau o noapte de dragoste în dormitorul regal, sub un baldachin impresionant. Poate că ai ieşi, pe jumătate dezbrăcată, în balconul dinspre Munţii Jupuiţi, pentru a te scălda în lumina lunii pline. Poate… Dar niciun trubadur nu trece pe sub ferestrele tale şi niciun bucătar nu a gătit, de secole, bucate îmbietoare. Bufonii au dispărut, au dispărut străjerii încruntaţi, slujnicele pe care le pipăiau mesenii, atunci când acestea se aplecau să toarne vinul în cupe, au dispărut platourile încărcate cu atâtea şi atâtea feluri de mâncare. Iar muzica… Muzica, iubito, este doar o amintire…

Vorbim, totuşi, despre un castel pustiu, despre coridoare nesfârşite şi reci, despre pâlpâirea temătoare a unor lumânări, despre un blestem teribil…

despre un vrăjitor îndrăgostit,
nefericit în propria-i magie…

♣ Cristian Lisandru