Ne batem cu mâinile pe burtă şi suntem convinşi că (numai) noi am avut dreptate. A doua zi o luăm de la capăt. Încontrându-ne, enervându-ne, irosindu-ne pe altarul unor scenarii deşucheate.

Ne distruge convingerea că nu greşim niciodată. La un concurs unde ar trebui să-i arătăm cu degetul pe alţii ne-am clasa, mai mult ca sigur, pe unul dintre primele trei locuri, asta pentru a nu crea, totuşi, falsa impresie că aici, la noi, s-a implementat o superioritate nocivă. Au şi alţii superficialii lor, politrucii lor, îngâmfaţii lor cărora nu le mai ajunge nimeni cu prăjina pe la nas. Însă, din ceea ce observ de foarte multă vreme, foarte puţini oameni îşi mai asumă erorile cotidiene, mai mari sau mai mici. Aşa că vina este plasată, invariabil, pe umerii altora, iar ceea ce ne ţine în loc este catalogat imediat drept ghinion. Suntem atât de minunaţi şi perfect pregătiţi pentru viaţă încât nici nu ne dăm seama când tocmai viaţa trece pe lângă noi. Cu viteză maximă. Bineînţeles, nici acum nu suntem vinovaţi, viaţa fiind aceea care ar trebui luată la palme.

Mi-e un dor teribil de oameni normali, aceia care nu le ştiu niciodată pe toate.

Ambalaj strălucitor, marfă de doi bani

Vorbim despre normalitate. Despre dialog, despre discuţii constructive. Dar, invariabil, nu ascultăm pe nimeni. Ne interesează doar propria opinie, atât şi nimic mai mult. Dacă ni se dă dreptate e ok, suntem fericiţi, întocmim liste cu prieteni şi liste cu duşmani. Cei care introduc în discuţia sterilă alte idei sunt catalogaţi drept „aiuriţi”, „vânduţi”, „rataţi”, „lipsiţi de profesionalism” etc. Lipim etichete pe frunţile adversarilor cu o patimă dezamăgitoare, iar faptul că libertatea de expresie este interpretată aşa cum doreşte fiecare parte nu trebuie să mai mire pe nimeni. Este un dialog al surzilor la care asistăm cu toţii, iar un amănunt – oricât de mic ar fi el, de insignifiant – devine motiv de scandal monstruos. Ambalat corespunzător.

Ne place să fim bătuţi pe umăr, să ni se plângă de milă, să strângem semnături pentru orice prostie, să scoatem portavocea din debara. Nu dormim noaptea de grija noastră, punem monopol pe visele frumoase, iar celor care au altă opinie le rezervăm doar coşmarurile.

… timpul-felină se strecoară pe sub ferestre, trezind visele la realitate, câteva fantasme dansează încă, înfăşurate în cețuri, miroase a pâine şi a noapte luată prin surprindere…

Oameni, pur şi simplu…

Unii spun că ne-am fi născut buimaci. Şi că nu am reuşit să ne dezmeticim niciodată, rămânând/trăind într-o somnolenţă prelungită care ne-a transformat în somnambuli cu patalama de cetăţeni europeni. Vom fi fiind noi de la coada vacii, precum se spune, dar simt furnicături în degete atunci când aflu că aici s-a răsturnat căruţa cu proşti. Nu suntem proşti. Indiferent ce ar spune unii şi alţii. Nici leneşi nu suntem, nici rău intenţionaţi, nici pesimişti nativi. Nu le vedem pe toate în negru, ba chiar suntem bine implementaţi la capitolul „paranghelii”. Suntem oameni, pur şi simplu, aşa cum sunt şi alţii. Nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Dacă alegi prost, de atâtea şi atâtea ori, intrând ciclic în haos şi trăgând targa pe uscat în aşteptarea altor alegeri care să ducă, ulterior, la acelaşi impas – se cheamă că eşti cu mintea rătăcită sau dormi pe tine ca boul pe coadă?

… în faţa mea se înalţă o pădurea neagră precum cerul gurii unei vrăjitoare perfide, am cuvinte ascunse prin toate buzunarele, atunci când las câte unul să cadă ştiu că un explorator atemporal va descoperi, cândva, urmele mele, se aude urletul unui lup, poate că este chiar urletul meu – dar o astfel de părere, în astfel de condiţii, poate fi de-a dreptul periculoasă –, pădurea aceasta a strâns tot întunericul lumii în ea, ca şi cum ar fi dorit să răpească luminii dreptul la strălucire, merg, mă împleticesc, cuvintele se aşază în spatele meu, în întunericul acesta doar ele  mă ţin pe drumul cel bun, câţiva elfi desenează poteci pe pagini albe…

Ne văităm şi-n culcare, şi-n sculare

Încă o bilă legată de picioarele noastre – ne tot plângem de milă. Pare metoda ideală prin care nu scăpăm de griji, însă transmitem că suntem prinşi într-un vârtej conspiraţionist din care nu putem ieşi. Ne luăm umbrela – nicio picătură de ploaie. Cumpărăm un hot-dog – cade muştarul pe cămaşă. Avem poftă de muncă – nu găsim serviciu. Bineînţeles, ne-am dori un birou, o secretară, nişte bonusuri, bani de concediu etc. Motiv pentru care selectăm cu grijă toate ofertele. Nu-i bai, s-a dus vestea că şi patronii fac numai după cum îi taie capul, mici dictatori care – cei mai mulţi – fentează şi fiscul. Un motiv în plus pentru a ne văita şi-n sculare, şi-n culcare. Poate că, uneori, chiar ne urmăreşte ghinionul. Sau dăm peste un şofer teribilist care trece cu viteză printr-o baltă, astfel încât pantalonii noştri abia călcaţi ajung de râsul trecătorilor. Nu ne ies numerele la loto, nu nimerim pronosticul exact la fotbal. A fost anulat un gol, nu s-a dat penalty când trebuia, s-a întrerupt meciul din motive de tunete şi fulgere. De cele mai multe ori, însă, suntem bocitoare false. Ne plângem de milă doar pentru că nu avem curajul de a ne lua de piept cu propria şi găunoasa lejeritate care ne transformă în perdanţii perfecţi.

… încerc să prind umbra unui vultur între patru rame.

Cristian Lisandru