Fiecare concluzie este o bornă, mergem de la una la alta, numărându-le, înregistrându-le, contabilizându-le. Întreaga viaţă. Organizându-le pe subiecte, pe ore, pe zile, pe săptămâni, pe luni, pe ani. Răsfoindu-le din când în când, în după-amieze trase la indigo, pentru a concluziona încă o dată că ne e bine sau mai puţin bine, că am ratat, fără să vrem, concluzii importante sau ne-am trezit cu ele pe cap exact atunci când nu aveam nevoie.

Dacă avem răbdarea necesară, deşi totul este interpretabil din acest punct de vedere – ne dovedim răbdători mult prea târziu, în general, răbdarea se lasă îndelung aşteptată, învăţată, înţeleasă pe deplin –, le putem plasa într-un jurnal. Sau, prin reducere la absurd, într-un clasor, aşa cum păstram timbrele copilăriei. Concluzii devenite imagini. Mai uşor de asimilat, mai uşor de parcurs retrospectiv. Colorate, alb-negru, sepia. Perspectiva se schimbă dintr-o dată, concluziile pot fi atinse cu buricele degetelor. Mă întreb dacă nu am putea să facem chiar schimb de concluzii, dar aceasta poate fi doar o idee absurdă dintr-o zi în care ploaia susţine un recital ce pare nesfârşit.

alergam
cu toate amintirile pe urme
ca un atlet atipic
îmbrăcat la patru ace

(mai ții minte când ne-am rătăcit
uimiți
prin aceeași șoaptă de dragoste?)

Luăm în considerare posibilitatea ca lumea în care trăim să se transforme încă o dată. Nu ştim ce va deveni, transformările au prostul obicei de aduce, împreună cu ele, şi întreg alaiul/cortegiul incertitudinilor, însă acceptăm schimbarea ca pe o stare de fapt. Ca pe un scenariu inevitabil. Impasul contemporan poate fi şi dezastrul total de mâine. Sau începutul unei lumi ale cărei repere vor fi cu totul altele. Până şi soldaţii din intersecţii vor ajunge să facă parte din decor. În astfel de condiţii, Omul Negru îşi poate freca mâinile, mulţumit până peste poate în malefica sa existenţă.

Atâta vreme cât există marionete, există şi păpuşari. Reciproca e valabilă, bineînţeles. Uneori, marionetele se revoltă, taie sforile cu foarfecele, declanşează revoluţii – televizate sau nu –, întocmesc guverne pe genunchi, compun ode libertăţii, plâng victimele colaterale, se iluzionează cu gândul că vor atinge noi culmi de civilizaţie şi progres. Ulterior, luate de valul euforic, marionetele acceptă iarăşi controlul, alte sfori şi alţi păpuşari – discreţi, persuasivi, de modă nouă. E un fenomen ciclic, iar drama marionetei, în general, este aceea că nu se simte niciodată pregătită să meargă pe propriile picioare.

♣ Cristian Lisandru