S-au strâns nori deasupra umerilor, iar un fulger a sfâşiat retina… Mi-am strâns visele în jurul trupului, ca pe un impermeabil  de care nu mă dezbrac niciodată, am făcut un nod speranţei, apoi am pus pălăria pe o sprânceană…

Unde te crezi, domnule, în Casablanca? – aud o voce venită de nicăieri… S-ar putea ca acesta să fie începutul unei frumoase prietenii cu mine însumi, de ce nu?

Sunt un trecător grăbit  prin nelinişte de zi şi de noapte, căutând amistiţiul interior fără să-mi fi declarat, în prealabil, război. Duc tratative în propria conştiinţă și împrumut dorinţă de bine chiar dacă dobânda creşte constant.

Tună. Percuţionistul ceresc stârneşte un solo de tobe inegalabil, iar copacii unei nevăzute păduri pun peste mine acoperişul crengilor, spre a-mi oferi protecţie cu miros de lemn.

Eu nu sunt capul de afiş al vieţii mele. Rămân un personaj secundar, cu pălărie de fetru și impermeabil de vise… Orchestra celestă îşi acordează instrumentele pentru a-mi cânta la ureche Singing in the rain…

Cristian Lisandru