Ploua. Mocăneşte. O ploaie insistentă, obsedantă, tulburătoare, din aceea care se infiltrează până în creier, îţi lasă mintea murată şi induce frisoane. Nici nu mai ştia de câte zile ploua, se plictisise să asculte buletinul meteo şi se mulţumea să tragă din când în când draperia pentru a privi cum mustea pământul de apă. Îşi imagina că iese pe verandă, strângând din dinţi şi coborând cele patru trepte – una dintre ele scârţâia îngrozitor, a bătrâneţe lemnoasă –, apoi percepea incredibil de real scufundarea în solul clisos. Ca şi cum mâini nevăzute l-ar fi tras către adâncuri, putea vedea cu ochii minţii cum era înşfăcat, mai întâi până la glezne, apoi până la pulpe, până la genunchi…

Curios, nu era înspăimântat de gura hulpavă a pământului, ba chiar simţea plăceri nebănuite, aproape erotice, atunci când  era mângâiat pe abdomen de noroiul învârtoşat. O să devin rădăcină, îşi spunea, dar nu o rădăcină de copac, ar fi mult prea banal, ci rădăcină… de om. S-a mai pomenit aşa ceva?  Tot el îşi dădea răspunsul. Nu, nu s-a mai pomenit, dar de ce trebuie să fie totul normal din moment ce anormalitatea dansează peste tot în jurul nostru?

Înainte de dispărea cu totul în pământ, trăgea draperia la loc şi acoperea ferestrele pentru a nu mai vedea ruperea de nori. Se aşeza la birou, în faţa laptopului, şi lovea tastele furibund. Lucra de câteva luni la ceea ce el numea – aşa cum fac scriitorii rataţi – romanul vieţii… Personajul principal era un agent imobiliar care descoperea absolut întâmplător un geamantan plin cu bani şi sfârşea sinucigându-se fiindcă nu găsea modalitatea prin care să învingă MAREA DILEMĂ – să declare banii la poliţie sau să-i folosească? Cam asta era, în linii mari, ideea viitorului roman din care nu scrisese, însă, decât primele trei capitole, fără a fi pe deplin mulţumit de ele. Creionase, totodată, şi portretele (e drept, superficiale) altor personaje implicate, mai mult sau mai puţin, în nefericita aventură a agentului imobiliar –  un poliţist corupt (inevitabil), o amantă (amanta senzuală şi pretenţioasă, of course), un interlop care avea pe umăr un tatuaj cu Celine Dion (problema lui, nu avea de gând să explice nimănui de ce interlopul acela dorise să aibă un asemenea tatuaj) şi obişnuia să-şi elimine adversarii prin mărunţirea lor (îi plăcuse ideea) într-un tocător de mare capacitate, plus un vecin curios care urmărea desfăşurarea evenimentelor din spatele perdelelor.

Lucia – blondă, bine proporţionată, cu o gură care îndemna la păcat continuu, trăiau împreună de vreo şase luni – declarase că o aiureală mai mare nu poate exista la nivel literar, însă ridicase din umeri şi citea în fiecare seară ultimele pagini. Uneori încerca să demareze şi discuţii pe marginea acţiunii – în sinea ei le considera constructive – dar n-o lua niciodată în seamă fiindcă nu-i rezervase decât statutul de parteneră în pat. Acolo unde, trebuia să recunoască, îşi făcea treaba cu pasiune constantă şi energie inepuizabilă.

Merse la frigiderul a cărui uşă era plină de bileţele cu mesaje lăsate de Lucia – nu le citea niciodată, iar ea părea că nu bagă de seamă indiferenţa lui – şi scoase o bere la doză. Prima dintr-o lungă serie care avea să se încheie târziu în noapte, atunci când îşi turna şi două-trei-patru pahare de whisky, un fel de bomboană pe propria colivă – tot cuvintele Luciei, rostite în vreme ce îşi vopsea unghiile de la picioare cu un roşu strident.

Pe unul dintre bileţele – îi căzuse sub ochi când deschisese uşa frigiderului – scria „Dacă ieşi, cumpără pâine”. Chiar sub el, altul – „Ştiu că nu vei ieşi, aşa că voi cumpăra eu”.

– Dialogurile Luciei, murmură, numai ea poate să se converseze într-un astfel de mod. Posteritatea va da năvală pentru a analiza, în amănunt, fiecare cuvinţel plin de semnificaţii ascunse… He, he!

Se îndreptă din nou către fereastră şi trase draperia. Ploua în neştire. Ce mama dracului, chiar nu mai răsuceşte nimeni robinetul? se întrebă retoric, apoi sorbi câteva guri de bere şi lovi cu degetul arătător în geam.

– Alo, mulţumim frumos pentru ploaie, apreciem amabilitatea, dar am intrat destul la apă, e de ajuns… Ceva vreme bună nu mai există pe stoc?

Privirea îndreptată către cerul plumburiu lăsa să se înţeleagă că fusese vorba despre un mesaj destinat Marelui Coordonator, însă nu-i semnaliză nimeni dintre nori că mulţumirile sale au ajuns la destinaţie.

– Mda, lipsa de comunicare ne va omorî la un moment dat, asta este situaţia, iar dacă doreşti să depui o reclamaţie nu găseşti niciun ghişeu, fiindcă nu s-a inventat încă o registratură la nivel celest.

Râse în barbă.

– Dezavantajul zilelor ploioase este acela că îţi umblă tot felul de gărgăuni prin cap. Ajungi, inevitabil, să te tâmpeşti. Ca ăla din romanul încă nescris care se uită la grămada foşnitoare cu priviri pofticioase şi nu are curaj să se atingă de bani pentru a-şi îndeplini dorinţele perverse.

Aşa îşi propusese, să-l prezinte pe ăla drept un individ cu dorinţe perverse, pe cale de a se îndeplini datorită geamantanului cu bani găsit (absolut) întâmplător, însă neîndeplinite din motive… de sinucidere.

Nu se hotărâse încă asupra felului în care individul avea să-şi pună capăt zilelor, poate o frânghie aruncată peste bara pentru bătutul covoarelor, poate o supradoză – se gândise să îl prezinte drept dependent de vreun drog şi îşi propusese să se documenteze – sau, de ce nu?, nişte vene tăiate cu un cuţit bine ascuţit. Din acelea de la teleshopping, cumperi setul la preţ redus şi primeşti, suplimentar, o foarfecă sau un briceag care ştie să prepare cafea.

♣ Cristian Lisandru