Îşi imagină – rămăsese tot în mijlocul camerei, nu făcuse nici măcar un singur pas înspre geamantan, prelungea tranziţia către Marea Surpriză sau către Marea Bătaie de Joc a Luciei – cum o mână uriaşă îl caută cu degete nerăbdătoare, ca nişte gheare dornice, el se află pe fundul unui joben imens, deasupra nu este cerul, ci doar tavanul sălii de spectacol, dar nu, staţi aşa, a fost doar o privire superficială, nu e vorba despre tavan, e mâna magicianului fără nume, mâna care coboară centimetru cu centimetru, nu are niciun rost să te ascunzi, iepure fricos, nu te opune, urechile îţi sunt înşfăcate – chiar gândeşte n-am simţit când mi-au crescut aceste urechi, până ieri eram scriitor, e drept că unul ratat, dar scriitor, totuşi -, iată-te ridicat în aer, iepure fricos, lumea aplaudă extaziată, copiii ţipă, te dor urechile şi ochii, îţi curg lacrimi, eşti un iepure care plânge, ha, ha, apoi iată-te aruncat din nou în joben şi totul dispare ca prin farmec, e întuneric şi crezi că te afli în vizuină, acolo unde nu te poate ajunge nicio gheară, nicio mână de magician insensibil, numai că simţi umezeală, plouă de ore bune, e mocirlă până şi în gânduri şi vrei să fugi, dar nu poţi, încerci din nou, o iei la sănătoasa, te loveşti de ceva, surpriză!, un geamantan. În vizuina unui iepure fricos care…

Care se îndreaptă către acelaşi punct al casei, frigiderul. Inevitabilele bileţele zboară – sentimentul de déjà-vu este profund –, uşa se deschide, mâna (dar nu mâna magicianului, evident, sper că aţi înţeles asta) apucă o altă doză de bere şi scriitorul revine cu paşi târşâiţi în camera unde geamantanul abandonat de agentul imobiliar aşteaptă răbdător să-i fie desfăcute cataramele sau să fie luat la şuturi, dat afară în ploaie, aruncat la tomberon cu tot cu presupusa sumă imensă de bani care a bulversat viaţa unui personaj de roman încă nescris.

Se prăbuşi în fotoliu. Afară tuna în continuare, alarmele unor maşini izbucneau din când în când, prostite de zgomote care nu ar fi trebuit să le prostească, iar sarabanda picăturilor ce loveau acoperişul părea a nu se mai sfârşi niciodată. Duse doza de bere la gură, cu ochii la geamantan.

Şi totuşi, îi spuse o voce interioară (aceasta ar putea fi chiar vocea Magicianului, nu suntem siguri, însă…), de ce nu îl deschizi? Poate că sunt acei bani acolo, mulţi bani, foarte mulţi, bancnote mici, nimeni nu le mai poate da de urmă…

Se trezi vorbind cu vocea interioară.

– Banii? Putem să fim serioşi preţ de câteva minute, măcar? Reuşim? Te rog… Banii aceştia despre care se presupune că s-ar afla într-un geamantan adus aici de către un agent imobiliar inventat de mine – ia manuscrisul şi citeşte cu ochii tăi de… voce interioară, dacă vrei să te convingi – nu pot fi altceva decât o iluzie. Atât şi nimic mai mult. Poate că aceste beri pe care le-am vărsat pe gât, cu incomensurabila plăcere a beţivanului fericit, ar putea ajuta la crearea iluziei, dar iluzia nu devine realitate, nici chiar într-o zi cu ploaie teribilă.

Surpriză, vocea interioară nu se lasă intimidată de vorbele sale răstite, scuipate din gură precum cojile unor seminţe.

– Măcar trebuie satisfăcută cu-ri-o-zi-ta-tea. Şi ce dacă ai fost luat peste picior? N-ar fi pentru prima oară. Se termină spectacolul, gata, trageţi cortina, stingeţi reflectoarele, vine Lucia, poate vine şi actoraşul ratat – trebuie să recunoşti că s-a descurcat bine – şi o puneţi de un chef monstru până dimineaţă. Doar îţi plac chefurile, nu?

Îi plăceau. Chiar foarte mult. Le adora. Nu putea să nege. Orice, dar asta nu… În ultimii ani băuse mult, chefuise ca şi cum ar fi fost de fiecare dată ultima zi înainte de îngropăciune, nu ţinuse niciodată numărul sticlelor şi al dozelor de bere, însă ajunsese de un timp la concluzia că nu mai putea trăi fără ele. Şi, în loc să ia o decizie – cea mai bună decizie dintre toate ar fi fost o cură de dezintoxicare, pe Lucia o amuza teribil ideea, atunci îi venea să se pună cu palmele pe ea, însă nu o făcea niciodată, chiar aşa de rău nu ajunsese – ridicase din umeri şi continuase să bea.

Duse berea la gură şi sorbi îndelung, aproape că simţi cum se îneacă din cauza lichidului care curgea pe gât în valuri amărui. Nu o mai strânse în pumn, o depuse tacticos pe măsuţă, alături de cea din care băuse individual acela, musafirul, actorul ratat, agentul imobiliar, personajul romanului nescris… Îşi ţinu respiraţia, apoi lăsă aerul să iasă cu un şuierat.

Ai emoţii în faţa unui geamantan. Eşti ridicol. Deschide-l. Nu mai sta pe gânduri. Şi misterul s-a spart. Gata. Poţi să bei. De bucurie. Degetele desfăcură mai întâi catarama din dreapta. Apoi pe cea din stânga – îţi tremură degetele din cauza  băuturii, în rest nu ai nicio emoţie, nu??? Culcă geamantanul pe covor, apoi verifică dacă era cumva încuiat cu cheiţa. Asta ar fi culmea, să alerg după idiotul ăla plouat şi să îi cer cheia. Nu era încuiat. Ridică încet capacul, convins că s-ar putea aştepta ca vreo mănuşă de box fixată pe un arc să îl lovească în plină figură.

Banii erau aşezaţi în teancuri legate cu hârtie albă şi păreau foarte reali… Îl apucă sughiţul.

♣

Primul gând care îi trecu prin minte după ce reuşi să scape de sughiţ (cu ajutorul altor câteva guri de bere înghiţite cu aviditate), fu ce-ar fi să  număr banii ăştia picaţi din neant, măcar aş şti câţi am inventat?!  Un gând năstruşnic, insinuant, care îl făcu să zâmbească la fel de strâmb cum zâmbise întreaga după-amiază.

Al doilea gând infiltrat în mintea sa tulbure/tulburată îl trimise direct către laptopul rămas până atunci de izbelişte. Sau căzut în dizgraţie, aşa cum se întâmplă cu aceste scule ale vremurilor moderne atunci când scriitorul s-a plictisit să scrie prostii pe care – este convins de asta – nu le va citi nimeni, niciodată.

Se înşurubă în scaun, îşi trosni degetele, deschise word-ul (cursorul pe pictogramă, dublu click pe butonul stânga al mouse-ului, uite-aşa se poate modifica chiar viaţa, eşti un fel de Dumnezeu pus pe şotii, cum ţi se pare ideea?!)  şi îşi propuse să facă din viitorul roman al vieţii sale un material numai bun de trimis la gunoi.

♣ Cristian Lisandru

Sursa foto – Constant Content