De fapt, nici nu se mai gândea la o eventuală publicare – de ce să publici un roman din care ţâşnesc personaje pentru a sta cu tine de vorbă, pentru a te muştrului sau pentru a-ţi cere sfaturi? Un roman trebuie să stea pe raft sau pe noptieră, acolo este locul său, trebuie să se umple şi de praf după ce l-ai citit, să zacă într-o suferinţă mută, un roman nu are voie să-şi deschidă singur copertele şi să lase în libertate personajele. Aşa ceva nu se poate… Cu atât mai mult, nu pot sări din scenariul tipărit pe hârtie de calitate personaje care să lase în urma lor  geamantane cu bani. Reali. Mulţi. Aşezaţi în teancuri… Dornici să fie atinşi, pipăiţi, număraţi…

Cheltuiţi – i se păru că aude din nou acea voce misterioasă ascunsă undeva prin mintea lui.

Vocea Magicianului nevăzut, vocea aceea alunecoasă, insidioasă, greţoasă, care nu trebuie decât să şoptească în urechea ta şi te transformă rapid într-o marionetă legată cu fire invizibile pe care, în ciuda tuturor eforturilor şi diverselor subterfugii, nu le poţi rupe niciodată.

– Cheltuiţi. În diverse feluri, în diverse locuri. Cu cine vrei tu, la alegere. Spui adio grijilor… Spui adio nervilor care erup dureros în faţa uşilor unor edituri de doi bani, renunți la ideea obsedantă că nu eşti altceva decât un beţiv notoriu şi un scriitor ratat, plin de ifose nejustificate. Ce zici, nu sună bine? Vinzi tot şi pleci la dracu-n praznic. Sau nu, nu e bine zis. Fugi. Dispari. Undeva unde este cald, undeva unde n-ai nevoie de mail, de word, de windows, de vise cu o Lucie care nici nu există, dar acum mă vei înjura. O să dormi pe un purcoi de bani, vei bea cocteil după cocteil şi, în sfârşit, le vei da dracului de propoziţii şi de fraze. Îţi spun că va fi o viaţă extraordinară, totul este să te dezmeticeşti şi să treci la acţiune. Altfel se va alege praful de tot acest scenariu, iar urmarea va fi că vei sfârşi – crede-mă pe cuvânt, nu poza tocmai acum în Toma Necredinciosul, nu te prinde – prost.

Nu înjură. Dar strânse buzele ca şi cum ar fi dorit să le lipească unele de altele, pentru totdeauna, apoi începu să lovească tastele laptopului, cuprins subit de o isterie literară pe care nu o mai resimţise din zilele sale de aşa-zisă glorie, iar dansul cuvintelor care se chemau unul pe celălalt îi umplu privirea, dându-i o stare de ameţeală profundă. Și plăcută…

♣

„… după ce se debarasă de geamantanul cu bani, agentul imobiliar ieşi val-vârtej pe uşa din spate, deschise poarta şi alergă pe mijlocul străzii, prin ploaie, ca un bezmetic, mulţumind cerului şi tuturor dumnezeilor că scăpase de coşmar.  La un moment dat, fără să se sinchisească de imaginea cel puţin comică pe care ar fi putut-o oferi unui potenţial observator, se opri, ridică ochii către cer, deschise gura şi se lăsă aproape înecat de ploaia torenţială care biciuia pământul de ore bune. Picăturile mari îl loveau direct în gură, iar limba le aştepta ca pe o delectare deplină a papilelor gustative extaziate. Nu auzi maşina care se apropia în viteză. Şoferul – şoferiţa? – claxona insitent, numai că apăsă piciorul pe frână târziu. Mult prea târziu. Lipsită de o aderenţă corespunzătoare, maşina alunecă pe asfaltul ud şi îl lovi pe agentul imobiliar, ridicându-l în aer – părea că mâinile şi picioarele bărbatului doreau să pornească, fiecare, într-o cu totul altă direcţie -, apoi luă o curbă largă şi se propti în pomul din faţa casei în care locuia un profesor de engleză pensionat pe caz de boală. Acesta citea ziarul la acea oră, pe verandă, fiindcă îi plăceau ştirile sportive şi muzica naturii în zilele cu ploaie…  Auzi şocul, smulse ochii din pagina ziarului şi văzu/înregistră un manechin (aceasta a fost prima senzaţie vizuală) care plutea prin aer. Abia pe urmă, după câteva fracţiuni de secundă, observă şi maşina care buşi copacul, ca într-o luptă disproporţionată dintre fier şi lemn. Copacul scrâşni şi se trase un pic, dar numai un pic, în spate, iar manechinul reveni pe pământ. Pleosc. Şi nu mai mişcă.

Se deschise portiera pentru două-trei secunde, apoi o mână o trase la loc, cu putere. Maşina dădu înapoi, reveni pe traiectoria iniţială şi demară în trombă.

Pensionarul se ridică din balansoar, se îndreptă cu greutate către uşa de la intrare – reumatismul nu-l slăbea o clipă, mai ales în astfel de zile – şi intră în casă. Sună la poliţie şi anunţă accidentul.

Peste câteva minute, strada fu închisă temporar, iar luminile roşii şi albastre însufleţiră cromatic după-amiaza cenuşie. Apăru şi un car de reportaj, iar reporteriţa – protejată de o umbrelă imensă, cu sigla televiziunii – îşi dădu cu ruj roşu-aprins pe buze înainte de a începe relatarea… Lovit în continuare de picăturile mari, corpul neînsufleţit al agentului imobiliar aştepta  să fie introdus în sacul de plastic…”

♣

Privi display-ul. Reciti cu rapiditate rândurile pe care le aşternuse furios. Avea senzaţia că nu sunt aşa de proaste precum preconizase – extraordinar, domnule, vrei să scrii bine şi iese prost, vrei să scrii prost şi iese bine, are gust de fiere şi meseria asta a scrisului, de-aia se apucă de băutură scriitorii, de-aia nu mor niciodată împăcaţi cu ei înşişi –, însă renunţă să mai adauge vreun cuvânt. Altceva îi bântuia mintea, de câteva secunde. Se ridică, merse în sufragerie şi apucă telecomanda. Apăsă un buton, apoi schimbă canalele până ajunse la cel de ştiri.

– Te joci de-a Dumnezeu? auzi vocea… Dacă banii sunt reali, iar tu ai simţit că sunt reali, atunci de ce nu ai afla de la ştiri că pe strada din spatele curţii tale a fost lovit de o maşină un agent imobiliar ciudat care căsca gura către cer? Hai, spune, asta aştepţi, tocmai de aceea ai scris ceea ce ai scris. Nu fii rău, spuneeeee…

Vocea interioară se alinta. Asta era o surpriză, totuşi.

♣ Cristian Lisandru

Sursa foto – Running Wolf’s Rant