În timp ce simţea cum lichidul îi încălzeşte (plăcut, de altfel – există momente în care trebuie să laşi dracului toate complexele şi să accepţi evidenţa) gâtul, murmură:

– Doamne, Dumnezeule, am omorât un om. Am omorât un om şi, în loc să sun la poliţie şi să mă predau, stau aici, pe canapea, pe canapeaua asta ieftină din imitaţie de piele unde-i place Luciei să facă dragoste, şi beau J&B. Termin paharul – al câtelea e oare, dar ce mai contează?, auzi vocea interioară -, apoi merg către frigider, scot două cuburi, le înec în marea gălbuie şi tot aşa. Un cerc vicios… Iată o activitate extrem de plăcută pentru un criminal care va fi fotografiat bust, faţă şi profil, apoi va lua contact cu oprobriul public şi va asculta înmărmurit sentinţa. Care nu poate fi decât una singură, fie vorba între noi. Apoi va tresări atunci când judecătorul nervos va lovi cu ciocănelul în bucata de lemn şi va realiza că un drum s-a sfârşit şi că urmează un altul, unul închis. Pentru toată viaţa. Sau pentru cel puţin vreo douăzeci şi cinci de ani, fiindcă eliberarea condiţionată va fi exclusă datorită gravităţii faptei. Un pericol pentru societate. Un scriitor ratat, periculos pentru întreaga societate, fiindcă scriitorul ăsta poate să scrie trei fraze şi atunci lumea din jurul său nu are altceva mai bun de făcut decât să o ia razna.

Firesc, aşa cum se întâmplă de fiecare dată, vecinii vor declara că nu şi-ar fi imaginat o astfel de situaţie tragică nici în ruptul capului/capetelor (e drept că mai bea, domnule reporter, din când în când, nu tot timpul, dar părea cetăţean onorabil, scriitor, intelectual, primea ziarul dimineaţa, tundea iarba, scria, a bea câteva pahare nu este o infracţiune într-o comunitate normală…), televiziunile vor căuta cu aviditate prin arborele său genealogic pentru a descoperi vreo rudă îndepărtată cu antecedente penale (un criminal în serie ar fi un deliciu), Lucia îi va face vizite scurte în închisoare, apoi – plictisită până şi de privirile admirative (libidinoase, să nu ne ascundem după degete, nu e cazul, e ca şi cum ne-am scărpina în fund fără să ne mănânce) ale gardienilor – va veni din ce în ce mai rar, iar într-un târziu îl va informa printr-o scrisoare scrisă fără vreo urmă de sentimentalism că a început o nouă viaţă, alături de un alt bărbat, şi că îi doreşte să aibă curaj şi să fie puternic ca un adevărat mascul până la ispăşirea condamnării.

Se văzu în celulă, chinuit de o tuse rebelă, nebărbierit şi încercănat, îmbrăcat într-o uniform anostă, un fel de Papillon modern, încercând cu disperare să-şi scrie memoriile pe sulul de hârtie igienică, şi simţi cum panica se apropie pentru a-l lua în braţe, pentru a-l săruta cu buze reci, buzele unui cadavru umblător care aduce împreună cu el şi o frică terifiantă.

Vocea Magicianului îşi făcu simţită prezenţa.

– Nu eşti un criminal, de unde naiba ai scos-o şi pe asta?! Nu ai cum să fii un criminal. Agentul acela plouat n-a venit din lumea reală, a venit din… (pfui, nu e formidabil?) manuscrisul tău. Dacă aş judeca după logica ta aşa-zis impecabilă, toţi autorii de romane poliţiste sunt nişte criminali. Şi toţi ar fi trebuit să umple puşcăriile, pentru a se învăţa – prin izolare – să nu mai inventeze crime perfecte. Las-o moartă! Mai bine dă paharul ăla peste cap şi abandonează prostiile, imaginile demne de milă şi scenariile în care te transformi în (ce prostie obositoare ca toate prostiile!) ocnaş. Perioada de glorie a Alcatrazului a apus. Nici la Sing Sing nu ai cum să ajungi. Mă faci să zâmbesc, permite-mi acest moment de sinceritate.

Se trezi vorbind singur, în timp ce gesticula (îşi dirija propriile gânduri, de ce nu?) şi se plimba prin sufragerie.

– Ok, accept ideea că nu sunt un criminal. Nu pot fi un criminal. Cel puţin încă nu sunt, fiindcă nimeni nu ştie că eu am scris rândurile despre agentul imobiliar lovit de o maşină. Dar geamantanul? Despre geamantanul acela plin cu bani ce ai de spus, Magicianule? Am văzut banii cu ochii mei, teancuri-teancuri, bancnote mici. Numai bune de cheltuit. Încă nu i-am numărat. I-am pus în debara. Nici nu am nevoie de ei, la o adică.

– Dar de ce nu-i numeri, Scriitoraşule? Ştiu că ai vrea să-i numeri. Nu face pe niznaiul, pe mine nu mă poţi păcăli. Oho, ce-ai mai vrea! Curiozitatea este incomensurabilă, te roade prin interior ca un vierme, te consumă încetul cu încetul, acum o bucată, pe urmă altă bucată. Nu va mai rămâne nimic din tine. Hmm… Curiozitatea, ca o gheară care îţi scrijeleşte creierul. Chiar acum te întrebi câţi bani sunt acolo şi dacă îi vei spune sau nu Luciei. Şi pun pariu cu tine pe încă o sticlă de J&B că nici nu ai vrea să îi spui. Femeile, după cum ţi-ai dat seama de-a lungul vieţii, sunt cheltuitoare, iar atunci când realizează că banii dintr-un cont nu pot fi terminaţi aşa de uşor devin şi mai cheltuitoare, sunt lovite instantaneu de un virus al cumpărăturilor de tot felul. Poţi să mă contrazici? Normal, n-ai nici un interes ca Lucia să ştie ceva despre geamantan. Vrei banii. Şi-i vrei numai pentru tine, Scriitorule…

Înghiţi şi o înjurătură zdravănă împreună cu băutura. Chiar la asta se gândise. De fapt, nu numai la asta. Paradoxal, cu toate că simţea nevoia să pună capul pe pieptul Luciei şi să doarmă neîntors vreo două săptămâni, avea chef să scrie. Privi laptopul al cărui screensaver intrase în funcţiune. Un morman de conducte colorate diferit care se tot întindeau, se intersectau, se căutau, dădeau senzaţia că s-au găsit şi sunt fericite, apoi o luau de la capăt. Abandonă paharul pe măsuţă şi se apropie de birou. Vocea Magicianului se încolăci în jurul său precum un şarpe pofticios:

 – Shut down? De ce nu? Un buton atât de comun. Şi totul dispare ca prin farmec. Dar dacă nu dispare? La asta nu te-ai gândit, niciodată nu iei în calcul toate posibilităţile, ceea ce este o greşeală imensă. De ce? Fiindcă geamantanul e în debaraua ta, acoperit cu o pătură. Iar Land Roverul acela e tot lângă bordură…

Aproape că alergă până la fereastră şi mişcă draperia câţiva milimetri. Ploua în continuare, ca şi cum întregul univers se storcea asiduu şi se transforma în picături mari de apă, intenţionând să înece pentru totdeauna pământul. Dacă spuneai doar rupere de nori nu reuşeai să oferi nici pe departe adevărata imagine a potopului modern. Peste drum de casa sa – chiar se miră că încă nu se transformase în barcă -, Land Roverul negru părea înfipt în decor de pe la începuturile lumii. Şi dădea senzaţia că acolo avea să rămână şi după sfârşitul aceleiaşi lumi.

– Despre Lucia poţi să scrii ceva şi mai încolo. Poate va aluneca pe o frunză, va cădea pe trotuar, se va lovi cu capul de asfalt şi gata! Eşti singur. Cu toţi banii. Oricum, la un moment dat îţi vei da singur seama că poţi să scrii orice despre Lucia, nu vreau să intru acum în amănunte. Însă, pentru ca totul să fie aşa cum trebuie, Lucia asta trebuie să fie dată afară din gândurile tale, Scriitorule…

Scutură din cap. Începea să îl enerveze acea voce obositoare, iar imaginea iepurelui înfricoşat scos din joben şi pus la loc, în întuneric, acolo unde toate spaimele dau năvală şi te invită la dans, făcându-ţi inima să o ia razna, nu-i dădea pace. Simţi din nou şi strângerea sigură a unei pânze de păianjen. Strigă:

– Taci! Taci!

Se aşeză în faţa laptopului…

♣ Cristian Lisandru

Sursa foto – Product Hunt Blog