„Omul cu Tatuaj stătea pe bancheta din dreapta a Land Rover-ului şi fuma un Camel fără filtru pe care tocmai îl aprinsese cu o brichetă Zippo de aur”…

Privi cuvintele.

– Scuze, îmi pot exprima o umilă părere? Fireşte, pot, eşti conştient de asta. Comercial. Hollywoodian. De doi bani, adică, în cea mai mare parte dintre cazuri, iar acesta este unul dintre exemplele sugestive, nicidecum acea excepţie care ar întări, în teorie şi numai în teorie, regula. Dar ce mai contează, doamnelor şi domnilor? Spectacolul trebuie să acapareze întreaga atenţie a spectatorilor evadaţi din casele lor, din grijile lor, din frustrările lor sau din fantasmele lor, ceea ce se întâmplă pe scenă, în ultimă instanţă, este important. Culisele acţiunii sunt rezervate doar scriitorului cu imaginaţie (presupunem) bogată. Un scriitor cu imaginaţie bogată, e drept, dar ratat. Ţin să precizez. Are în faţă un viitor splendid, or tocmai acest paradox este extraordinar. Mă bucur pentru scriitorul ăsta ca un copil recompensat cu prăjitura favorită!

Vocea misterioasă îi zgârie timpanul urechii stângi. Părea că posesorul acelei voci se plasase în spate, un pic într-o parte, tocmai pentru a putea privi display-ul peste umărul său. Mormăi:

– Îţi spusesem să taci. Nu vrei. În astfel de condiţii, nici nu te bag în seamă.

Ridică din umeri şi continuă să scrie…

♣

„La volan, o huidumă îmbrăcată într-un costum negru, cu dungi, încerca să vadă ceva prin parbrizul lovit de picăturile mari. Zgomotul monoton al ştergătoarelor interfera neplăcut cu melodia “Blues falling down like rain”, interpretată de Dana Gillespie, iar fumul din maşină începea să pună probleme serioase plămânilor celor doi bărbaţi. Huiduma coborî un pic geamul, apoi îşi privi şeful.

– A trecut ceva vreme de când a intrat nenorocitul ăla în casă. Poţi să mă tai, şefu`, da` nu înţeleg ce discută ăştia doi din moment ce nici măcar nu se cunosc. Io cred că e vorba despre o combinaţie. Ne-au luat de fraieri. Poate că ar fi bine să mergem după el. După ei…

Omul cu Tatuaj trase un fum. Purta un costum alb, impecabil, iar gulerul răsfrânt al cămăşii lăsa să se vadă un lanţ de aur gros, atât de mulat pe gâtul posesorului încât ai fi putut crede că posesorul intenţiona să se sugrume încetul cu încetul. Stinse ţigara în scrumieră şi îşi privi Rolex-ul pe care îl purta întotdeauna pe mâna dreaptă. Din mâneca hainei ieşea manşeta cămăşii, strânsă de un buton strălucitor.

– Mai stăm 10 minute, apoi intrăm la o şuetă! Sper să fie gazdă bună ăsta cu casa. Aş bea ceva înainte să-i sucesc gâtul. De preferat ar fi o tărie.

– Nu-i ducem la tocător pe amândoi? Pierdem spectacolul.

– Vreau să le văd privirile atunci când îi strâng de gât.

Ploaia se înteţi, iar huiduma coborî geamul câţiva centimetri şi scuipă.

– A dracu` vreme, şefu`! De numărat bani, ha, ha!

Omul cu Tatuaj nu râse. Scoase bricheta din buzunar şi aprinse încă un Camel…”

♣

Merse din nou la fereastră. 10 minute. De ce nu? Am timp să mai beau un pahar. Am timp să mai scriu un paragraf. În 10 minute scap şi de voi.

Reveni la birou şi începu să lovească furios tastele calculatorului. Totuşi, zâmbea… Din spatele său, vocea Magicianului nu se lăsă aşteptată prea multă vreme. Părea că posesorul ei stătuse la pândă, iar acum venise momentul să atace decisiv.

– Intuiesc că le pregăteşti un sfârşit pe cinste celor doi. Mărturisesc că sunt foarte curios, dar savurez această curiozitate ca pe o altă prăjitură delicioasă. Aş putea să spun că plescăi de încântare. De fapt, dacă te gândeşti mai bine, cu cât te gândeşti mai bine – ca să fiu mai exact – ăştia doi, Omul cu Tatuaj şi bodyguardul huidumă care scuipă în stradă – oribil! –, chiar ar trebui să dispară din scenariul tău. Spectrul unui tocător de mare capacitate (care te macină în timp ce tu urli şi arunci din tine măruntaie sau bucăţi de oase) nu poate fi o perspectivă îmbucurătoare pentru un scriitor ce trăieşte alimentându-se cu bere şi cu ideea că viaţa este frumoasă. Chiar şi atunci când nu este. Mai ales dacă îţi spui – şi îţi spui asta, recunoaşte! – că moartea agentului imobiliar a declanşat, cu siguranţă, o serie de evenimente în centrul cărora te afli chiar tu…

Pufni nemulţumit şi se foi pe scaun, iar obiectul de lemn protestă printr-un scârţâit prelung.

– Hei, încerc să scriu ceva aici, e vorba despre ceea ce se va întâmpla în viitoarele minute, nu pot să fiu superficial. Nu-mi permit. Nici nu ştiu încă în ce mod vor muri ăia doi. Cum am să-i omor este marea mea problemă în momentul de faţă.

Cuvintele îi ieşiseră din gură înnebunitor de uşor. Nu şi-ar fi imaginat vreodată că va putea discuta – cu o voce misterioasă, halal partener de dialog! – despre uciderea cuiva cu atâta uşurinţă. Se ridică de la birou şi aproape că aşteptă să se ciocnească de Magicianul care îi vorbea din spate. Nu se lovi de nimeni – cum ar fi putut să se lovească de o voce, totuşi? O întrebare îl împunse instantaneu şi era tare ascuţită: Dar cum este posibil ca un personaj din manuscrisul tău să fie călcat de o maşină numai pentru că tu ai scris asta? Merse la frigider – uneori şi-ar fi dorit ca frigiderul să fie mult mai aproape de el –, apucă trei cuburi de gheaţă, pe unul îl aruncă direct în gură şi îl sparse între măsele, iar pe celelalte în pahar. Gâlgâitul J&B-ului îi mângâie auzul, iar clipocitul îi aduse o oarecare calmare a tensiunii pe care o resimţea în ambele urechi. Părea că toată cutia craniană devenea din ce în ce mai mică, se miniaturiza gradual în vreme ce creierul se zbătea disperat pentru a încerca să evadeze, alegând o eventuală scurgere dureroasă prin două urechi roşii.

♣

Aţi văzut vreodată un iepure cu urechi roşii şi scurte, doamnelor şi domnilor? Nu aţi văzut, bineînţeles, dar nu vă impacientaţi, e timp pentru tot felul de experienţe într-o viaţă de om, poftiţi şi admiraţi-l chiar acum. Cu doar câteva ore în urmă, nu făcea altceva decât să înjure ploaia şi implora închiderea robinetului divin, iar Dumnezeu l-a auzit, s-a enervat – enervarea divină, declanşată, nu mai poate fi oprită, a se vedea, de pildă (spre informare), perioada „Judecătorilor” din Vechiul Testament – şi i-a trimis, pe lângă picăturile de ploaie, un potop de gânduri ucigaşe, un morman de bani, un agent imobiliar aflat acum la morgă, plus un Land Rover în care se fumează Camel fără filtru. Şi, ceea ce este foarte important, a apărut şi un partener de dialog – colac peste pupăză! -, un… Magician care introduce mâna în joben şi scoate iepurele de urechi pentru a-l lua la întrebări, într-o după amiază cu ploaie nesfârşită.

– Ţi-e frică?

– Îmi este. Simt frica în oase. O simt şi pe limbă, degeaba mă amăgesc, J&B-ul nu-i poate schimba gustul.

– Atunci de ce bei?

– Poate că am nevoie de curaj, la asta nu te-ai gândit, deşi faci pe interesantul. Nu-ţi trebuie curaj atunci când vrei să omori pe cineva, deşteptule?

♣ Cristian Lisandru

Sursa foto – Neil Patel