Privi iconul care transmitea că bateria laptopului era încărcată pe jumătate. Întreruperea curentului – de ce nu ai luat şi asta în seamă, Scriitoraşule, scrii fără să anticipezi şi consecinţele? –  îl puse un pic pe gânduri.

– Magicianule, în astfel de momente, atunci când povesteşti un accident stupid, trebuie să fii credibil. Amănunte, amănunte, amănunte. Viaţa noastră este compusă din amănunte, nenorocitele de amănunte pe care le scăpăm de foarte multe ori din vedere, iar apoi ne trezim cu ele pe cap, ne invadează precum nişte viruşi agresivi, ne luptăm, stabilizăm situaţia, urmează rezolvarea lor, e complicat, de ce-ţi spun eu ţie toate astea?

În penumbra camerei, vocea Magicianului avea ceva lugubru în ea.

– Un laptop pe care nu intenţionezi să îl arunci la tomberon – aşa cum ţi-am sugerat, numai că nu ai luat în seamă cuvintele mele – nu valorează doi bani în momentul în care acumulatorul îţi transmite, vizual, că trebuie să realimentezi. Laptopul este o maşinărie care înghite curent, aşa cum maşinile înghit benzină. Eşti aproape de ceea ce aş putea numi, şi este o expresie bună de tot, îmi permit să spun, pana prostului la nivel informatic, nu te supăra pe mine…

♣

Iepurele din joben se simte important, cel care îl trage de urechi şi îl prezintă spectatorilor frenetici – niciunul dintre ei nu ar dori să treacă printr-o astfel de stare, de aceea aplaudă, pentru că plescăie de încântare atunci când altcineva este chinuit – întreţine conversaţia, dă sfaturi interesante (nu ţi se pare că este chiar un bun sfătuitor?), se implică… Iepurelui îi place o astfel de implicare, o apreciază la justa valoare, am putea spune, tocmai el, acela care vrea să scrie, însă este supărat pe toţi agenţii literari care nu pricep mesajul lui scris, ia mai lasă-i, la dracu`, habar nu au pe ce lume trăiesc, cum s-ar simţi dacă le-ai spune că romanul vieţii tale de rahat a dat buzna în realitatea imediată şi poţi să faci ce vrei? S-ar târî în faţa uşii tale, tot respectul, domnule scriitor, sunteţi genial, nu semnaţi un contract cu noi? Plusăm, avem de unde, editurile doresc să vândă, să vândă, să vândă… Vă rugăm, domnule scriitor, suntem gata să vă satisfacem orice pretenţie financiară, ne tăvălim la picioarele dumneavoastră, facem şi tumbe, dar semnaţi. Semnaţi cu noi, domnule scriitor genial, cu noi, nu cu alţii, dăm cu treizeci la sută mai mult decât concurenţa, cu cincizeci la sută, cu şaptezeci!

Magianul s-a așezat pe fotoliu, picior peste picior. Nu fumează, un Magician nu are nevoie să fumeze, el poate să simtă fumul în plămâni dacă doreşte, doar de aceea este Magician, nu?

– Încă mai visezi contracte? Îmi voi permite să afirm că ancorarea ta într-o jalnică expectativă mă pune serios pe gânduri. Poate că ar trebui să mut geamantanul cu bani în debaraua altcuiva. Ştii, mă gândesc foarte serios la o astfel de perspectivă. Tu nici nu mai ai nevoie de agenţi literari, de edituri, de contracte, de termene, e aşa de greu de înţeles? Oricum, termenele te enervează cel mai mult, domnule. Nu le-ai respectat tocmai pentru că vroiai să te desfăşori, aşa spuneai, să te desfăşori (ce nerozie, ţinând cont că este vorba despre tine), aveţi încredere, eu sunt scriitorul-minune, nu-mi impuneţi deadline-uri, nu accept aşa ceva, eu creez, literatura nu este un mare strung în faţa căruia te aşezi pentru a produce piese pe bandă rulantă. Ce-a urmat de fiecare dată, Scriitoraşule cu ifose? DE-ZA-MĂ-GI-RE.

Înjură. În ultima vreme înjuri cam des, spusese Lucia. Înjură încă o dată. Cu poftă. Înjură, bineînţeles, Magicienii care stau picior peste picior şi îţi spun ceea ce nu ai fi dorit niciodată să auzi. Înjurăturile curseră una după cealalaltă, interveniră paranteze suculente, inventă înjurături, în vreme ce ploaia de afară se milogea să fie lăsată înăuntru, să curgă prin acoperiş şi să inunde sufrageria, poate chiar să distrugă prin umezeala aferentă grămada de bani din debara. Un geamantan care pluteşte pe apă, din loc în loc, căutându-şi limanul. Un geamantan care nu caută insula izbăvitoare, ci victima izbăvitoare…

– Du-te la dracu`, Magicianule, bombăni, degeaba stai picior peste picior, laptopul are baterie bună, rezistă, acum vor veni şi cei care vor lega firele alea rupte, care-i problema?

I se păru că Magicianul dă din mână a lehamite.

Iar el plesni tastele laptopului cu lăbuţele de iepure orgolios şi scrise (evident) că autorităţile făcură tot posibilul pentru ca situaţia să revină, repede, la normalitate, în acel cartier prin care trecea o furtună asemănătoare cu un cuţit bine ascuţit…

♣

După câteva minute, ceasul din perete îi atrase privirea. Lucia îi spusese să-l cumpere, ca şi cum nu ar fi fost de ajuns că asculta radioul şi afla din jumătate în jumătate de oră cât este ceasul. I se păru că limbile au intrat în grevă. Era un ceas rotund, ieftin, cu cadran alb, ramă neagră din plastic şi limbi albastre. Trei limbi albastre, chiar spusese vânzătorului de ce albastre, de ce nu verzi, de pildă? Vânzătorul ridicase din umeri. Secundarul dădea senzaţia că se mişcă, dacă se uita la el nu ar fi putut să spună că nu se mişca. Şi totuşi ar fi trebuit să fie mai târziu, alungirea timpului pare o imposibilitate, el e timp, există tot felul de teorii absurde care ar încerca să demonstreze că aşa şi pe dincolo, dar până şi un amărât de iepure manipulat îşi dă seama că timpul sfidează orice regulă şi îşi vede permanent de ale lui.

Grijile timpului, la asta s-a gândit cineva?  Nu s-a gândit nimeni,  geniule, tu te gândeşti la toate, ai putea să rezolvi chiar şi încălzirea globală dacă nu ţi-ar sta mintea la geamantanul ăla plin cu bani. Teancuri, teancuri, bancnote mici, serii disparate…

Îl durea îngrozitor capul şi îşi spuse că încă un pahar ar putea să rezolve situaţia delicată. Privi cu jind sticla de J&B, era o dorinţă fierbinte în el, se plimba prin sufragerie, iar dorinţa stătea agăţată de gâtul lui ca o femeie, ca o iederă cu ramuri din carne. Îl încolăcea, strânsoarea devenea din ce în ce mai supărătoare, dacă nu iei o decizie rapidă o să te sufoci. Nu dorea decât  să bea, să bea, să bea până avea să uite de toate, de furtuna de afară, de Omul cu Tatuaj care fusese introdus într-o maşină, împreună cu huiduma (doi saci de plastic, două personaje ale unui roman încă nescris), dorea să uite că Lucia întârzia – unde naiba umblă şi femeia asta, niciodată nu este prezentă atunci când ai nevoie de ea?! –, că încă nu avusese curajul să numere banii din geamantan şi că Magicianul era tot pe fotoliu şi îl privea cu o indiferenţă superioară.

Gândi că îl privea nu era o formulare fericită. Nu… Magicianul tăia din el cu privirea, parcă ar fi dorit să facă un sandviş cu felii dintr-un scriitor ratat, he, he!, ce imaginaţie debordantă ai, demnă de o cauză mai bună... Simţi pe umeri mâinile Magicianului. Nu-şi dăduse seama că se ridicase de pe fotoliu şi se apropiase cu paşi neauziţi. Din prima clipă avusese senzaţia că Magicianul plutea, nu mergea, plutea prin încăpere fără să atingă covorul, apărea aici, dispărea, apărea dincolo, uite-l rezemat de perete, acum s-a întins pe canapea, mi s-a părut că la un moment dat am auzit cum umblă în frigider. În frigiderul MEU.

 – Cred că asta doreşti.

Era vocea LUI. Inconfundabilă. Un burghiu paradoxal care îi sfredelea timpanele fără să producă durere. Producea, în schimb, teamă.

Mi-e frică de Magicianul ăsta, gândi, mi-e al dracului de frică, miros a frică aşa cum miroase un condamnat la moarte înainte de a fi dus către eşafod.

–  De ce neapărat un eşafod? Poate fi dus către un perete, către un scaun electric, către o injecţie letală. Eşti superficial, ca de fiecare dată. Nu iei în calcul toate posibilităţile. Ţi-am mai spus…

♣ Cristian Lisandru

Sursa foto – International Writers’ Collective