… şi-ţi sunt aproape, pare ireal,
prin tot acest demers fenomenal
în care mor atunci când spun că-s viu
şi nu doresc alăturea să-ţi fiu

ca într-o luptă dusă spre absurd,
tu – ferecată, eu – bărbatul surd,
tu – ce poveste, eu – acelaşi show
spunând că vechiul redevine nou,

înlăcrimaţi, înlănţuiţi, râzând
într-un scenariu scrijelit, absurd,
de un pierdut poet contemporan
care bifează lupte, an de an,

care bifează o factură-n plus
şi uită că o şansă s-a mai dus
ca şi cum nici nu exista în el
şi-şi face din dezastru un model

de luat în seamă, pus pe caii mari,
scăpaţi din hăţuri, liberi de samsari,
e-o altă lume, chiar aici, în noi,
am răsturnat o lume amândoi

şi mai râdeam, şi mai plângeam un pic,
făcând o noapte albă din nimic,
trăind un ceas, murind încă o zi,
eu nu eram, tu încercai să fii

cum ai fi vrut, cum aş fi vrut, probabil,
era un sentiment indubitabil
şi ne treceam, privindu-ne pierduţi
ca doi irepetabili surdomuţi

curprinşi de viaţă ca de un blestem.

Tu nu mă chemi, iar eu nu te mai chem
şi câtă moarte-ncape într-un gând
şi câtă viaţă urlă,
aşteptând…

Cristian Lisandru