Nu ridică ochii mai sus, către un alt paragraf. Dar ştiu instantaneu că Detectivul tocmai plecase către secţie. În prealabil, pe măsură ce se îmbrăca, făcuse haz de un Scriitor care visa geamantane cu bani, în vreme ce Lucia urmărea ştirile la televizor…

Aplauzele izbucniră din nou, iar cineva din sală ceru un bis.

♣

Când ajunse la secţie, parcă maşina şi traversă în fugă cei câţiva metri care despărţeau parcarea de intrarea principală. Fu salutat într-o doară de subofiţerul de serviciu ce părea captivat de ceea ce citea pe pagina mondenă a ziarului de seară – vreun cancan spumos, o altă poveste amoroasă insipidă sau orice altceva –, iar el luă o cafea de la tonomatul din holul principal, apoi urcă la etaj fără să bage pe nimeni în seamă.

Se trânti pe scaun, în faţa biroului, trase sertarul şi scoase pachetul cu ţigări. Aprinse una, luă o gură de cafea, îşi roti ochii prin încăpere. Atmosfera era aceeaşi din fiecare zi. Toată lumea părea absorbită de cazuri extrem de complicate, telefoanele sunau întruna, televizorul fixat în colţ era reglat pe canalul de ştiri.

Înghiţi încă o gură de cafea şi îşi spuse că viaţa de poliţist ar putea să ducă pe cineva la disperare dacă nu ar exista, măcar din când în când, câte o amantă. Amintirea gleznelor Luciei îi dădu târcoale câteva secunde şi se vizualiză deasupra ei, între pulpele cărnoase, gâfâind şi uitând de toate. De ploaie, de secţie, de cazuri rezolvate fără tragere de inimă, de toată înlănţuirea de întâmplări cotidiene care nu îi provoca nicio satisfacţie. Înfipse chiştocul în scrumieră şi simţi o mână pe umăr.

– Hai să-ţi spun cum se poate muri prosteşte!

Vru să dea cu tifla impertinentului care îi deranja momentele de meditaţie, însă renunţă.

– Mai bine îmi spui că va apărea soarele peste fix trei secunde şi îţi voi fi veşnic recunoscător.

– Nu, au zis la meteo că va ploua în draci câteva zile bune. Sper că n-ai probleme cu reumatismul. Alta-i chestia. Ţi-am spus mereu că viaţa are ironiile ei. A căzut un stâlp peste doi inşi care făceau conversaţie într-un Land Rover. Nu contează despre ce discutau ăia, oricum n-o să afle nimeni. Niciodată. Nu ţi se pare o jignire să dai ortu` popii în felul ăsta penibil? De ce se amuză Marele Creator prin astfel de jocuri?

– Habar nu am. Doamna cu Coasa – poate că Dumnezeu nu are nicio treabă pe aici – găseşte de fiecare dată modalităţi interesante de a prelua pe cineva în custodie. Chiar şi prin prăbuşirea unui stâlp. Au murit?

– Punct ochit, punct lovit. Partea hazlie este că unul avea pe mână un tatuaj cu Celine Dion. Nu ţi se pare aberant? Am văzut tot felul de tatuaje la viaţa mea, unul îşi făcuse arborele genealogic pe piept şi reieşea că se trage din Tuthankamon. O curvă avea scris deasupra feselor „Dacă eu nu te excit, nici Viagra nu va reuşi!” Mă întreb ce-şi vor mai inscripţiona unii pe piele, în astfel de condiţii?!

Apucă paharul de plastic în care cafeaua începuse deja să se răcească şi îl duse la gură. Apoi îi făcu semn colegului că este ocupat şi, după ce acesta se îndepărtă bombănind, scoase o hârtie din sertar şi scrise:

Literatură de rahat: Scriitor ratat – romanul vieţii (manuscris în lucru) – geamantan cu bani (???) – agent imobiliar – Om cu Tatuaj (Celine Dion).

Viaţă de rahat:  Agent imobiliar – mort – accident de circulaţie (azi).

Om cu Tatuaj pe umăr (Celine Dion) – mort – stâlp de telegraf căzut peste maşină (azi).

Privi rândurile, apoi introduse hârtia în sertar şi îl încuie cu cheia. Aprinse ţigara, pufăi câteva secunde, după care se scărpină după ureche. Îşi aminti cuvintele Luciei: „… strada din spatele curţii noastre…” 

Mormăi:

– Ia uite, domnule, ce coincidenţă stranie…

Se ridică de la birou şi merse să verifice pe ce stradă şi la ce oră căzuse un stâlp de telegraf peste un Land Rover în care se aflau doi indivizi luaţi la mişto de un ghinion teribil. În urma sa, ploaia lovi cu şi mai mare putere în ferestrele secţiei, ca şi cum ar fi dorit să-l oprească…

♣

Ieşi din casă şi rămase câteva minute pe verandă. Luase şi paharul cu el, îl simţea lipit de degete, parte integrantă a trupului său măcinat de îndoieli şi gânduri. Trăia o senzaţie de ameţeală continuă, de câteva ore – dar dacă limbile ceasului dau doar senzaţia că se mişcă atunci de unde ştii că este vorba despre ore, scriitorule? -, însă respectiva stare nu era indusă de cantitatea de alcool îngurgitată până atunci. Era convins de asta.

Se aşeză în balansoarul pe care îl cumpărase cu ani în urmă – un verde închis, tulburător, jupuit pe alocuri – şi lăsă privirea să alunece prin curtea lovită de stropii mari. În timp ce se legăna, lua câte o gură din pahar, apoi înghiţea lichidul şi vedea cum coboară de-a lungul gâtului pentru a exploda – da, acesta era termenul cel mai potrivit – în stomac.  Acea fierbinţeală pe care o simţea din când în când îi dădea de înţeles că trăieşte, că nu este doar un alt personaj din romanul care… Care se scria singur, asta dorise să spună. Îşi dădu seama că se gândise fără să vrea la o astfel de posibilitate abstractă chiar şi atunci când făcea conversaţie cu un Magician decis să-i dea peste cap întregul sistem de valori.

Rosti cu voce tare, poate prea tare, parcă decis să acopere măcar în felul acela zgomotul obsedant al ploii turbulente care nu dorea să plece către alte meleaguri:

– Un roman care se scrie singur… Acesta poate fi visul tuturor scriitorilor lumii, dacă stau să analizez mai bine situaţia. Mda… Nici nu trebuie să-ţi mai pui mintea la contribuţie, poate că mintea are nevoie de o lungă pauză de relaxare. O binevenită pauză în care să lâncezească, nederanjată de vreo idee absurdă. Deschizi laptopul, te gândeşti la ceva sau nu te gândeşti la nimic, cuvintele se aştern singure în pagina word-ului, nici de corectură nu este nevoie, fiindcă romanul care se scrie singur are grijă de toate. Am atins un ideal scriitoricesc, pot să spun asta?

♣ Cristian Lisandru