Suntem datori cu o moarte. E o sintagmă frumoasă. Toți știm asta. Cu atât mai mult cu cât ideea de ”datorie” devine perimată atâta vreme cât ești conștient/conștientă că acel ceas biologic care nu ticăie niciodată are ”plăcerea” incomensurabilă de a nu se opri.

Suntem datori și cu o mare iubire. E drept, subiectivi fiind, fiecare iubire desprinsă din propriul destin, ca un fulg care ar dori să fugă de aripă, e ”mare”. Are farmecul ei, are căderile ei, are acel inconfudabil și inefabil vino-ncoace împotriva căruia nu poți lupta pe un clasic câmp de bătălie. Marile iubiri sunt cele în care nu faci altceva decât să lupți împotriva curentului. Până la urmă, lupta cu valurile este esențială, discutând comparativ. Ești conștient că fiecare mișcare, oricât de dureroasă ar fi ea, aduce satisfacții. Și nu mai tâziu, ci mai devreme. Malul, în esența lui, este cu măcar un centimetru mai aproape de salvare.

Îndrăgostiții sunt frumoși pentru că luptă pentru marea lor iubire. Discutabilă exprimare, ar fi spus Leonida Neamțu, numai că atunci (în ”Orhidee pentru Marifelis”) se referea la marele Esenin.

”Și mi-am iubit eu țara și poporul

Cum își iubește crâșma un bețiv”…

Iubirea, așa cum o vedem/simțim/primim – în ultimă instanță – elimină perversiuni și plecări ”temporare”. Elimină bătălii purtate pe un ”front” invizibil unde explodează fumigene sau, uneori, chiar se moare. De dor. Mie îmi plac îndrăgostiții, fiind unul dintre ei, indiferent de conjunctură și interval temporal. Scriu și am scris despre ideea de iubire. Fiindcă nu e nimic mai frumos decât să fii iubit/iubită. Evident, este doar o părere. Fiecare îndrăgostit este unic.

Numai că, atunci când îndrăgostiții sunt triști, mai cade o frunză dintr-un copac nevăzut.

♣ Cristian Lisandru