Despre plecările ”temporare” se vorbește foarte puțin într-o societate anormală unde plecările – orice ar însemna ele și orice scop ar avea – sunt la ordinea zilei.

Plecările – reprezentând și o asumare a faptului că nu te mai simți bine într-un anumit mediu sau lângă o anumită persoană – sunt o frumoasă dezertare sau, evident, în varianta constructivă, modalitatea prin care te poți desfășura dintr-o altă perspectivă.

Plecarea – pe o ușă, pe o poartă deschisă de un destin care te provoacă – este un punct culminat al unui trecut care, pornind de la ipoteze de lucru, evident, a reușit:

  • Să te nemulțumească.

  • Să te facă să îți dorești ceva mai bun.

  • Să te provoace.

  • Să te determine să îți pui, din ce în ce mai des, întrebări.

Avem și ”talentul” incontestabil de a spune, mult prea ușor, pleacă. Totul survine pe un fond de nemulțumire într-o ecuație în care există două cunoscute/necunoscute. Un el și o ea, dacă pornim de la un scenariu clasic. Partea rugată/somată să plece o face pentru că a obosit să lupte. Partea care spune ”pleacă” este, la rândul ei nemulțumită de comportamentul – pe termen mediu și lung – al părții ”adverse”.

Poveștile de iubire sunt, de altfel, un exemplu grăitor care transmite că plecările sunt excluse din scenariu. Romeo nu i-ar fi spus niciodată Julietei să plece. Dalila îl iubea pe Samson, nu i-a spus să plece, însă i-a tăiat părul pentru a fi învins, iar gestul ei interpretabil rămâne, peste timp, încă neînțeles pe deplin. Bonnie și Clyde nu și-au spus, unul altuia, să plece, în schimb săvârșeau infracțiuni, ceea ce, să recunoaștem, trecând dincolo de iubire, este regretabil. Antoniu și Cleopatra s-au sedus reciproc și doar istoria i-a despărțit.

Suntem călători, asta nu poate contesta nimeni. Ne plac drumurile, ”numai drumul e interesant”, așa cum scria Adrian Păunescu. În timp și spațiu. Dar plecările sunt frumoase doar atunci când există ideea de întoarcere, atunci când această idee nu este sugrumată de unele detalii știute sau neștiute public. ”Temporarul”, în iubire, reprezintă o prăpastie uriașă. Cred că a pleca poate deveni și a nu pleca, atunci când reușești să pui în balanță toate detaliile (ne)publice, dacă se poate spune așa. Prin reducere la absurd, cu siguranță. Doar scriem și formulăm opinii, nu lansăm axiome în eter. Plecarea, de pe un peron de gară, are farmecul ei, batista flutură în vânt, se aude șuieratul trenului, ochii sunt înlăcrimați, există acea ultimă îmbrățișare surprinsă de cei mai mari regizori ai lumii, cerul se înnegurează la minut, iar momentele par ”alungite” la nesfârșit.

Nu-mi plac plecările. Nu le numesc nici trădări. O plecare este o asumare. Știu doar că nu am plecat niciodată. Și nici nu o voi face.

♣ Cristian Lisandru