Lucia plăti, coborî din taxi şi grăbi pasul către casă.

Şoferul o mai privi câteva secunde, admirându-i pulpele pline, apoi demară în trombă. Pe măsură ce se îndepărta, maşina galbenă tăia apa de pe stradă, precum o amfibie, şi o arunca într-o parte şi în cealalaltă, un fel de modernă şi paradoxală despărţire motorizată a unor ape deloc biblice.

Strada era pustie, ceea ce nici nu o miră pe femeie, fiindcă pe o astfel de vreme cea mai bună soluţie era să stai în cameră, acoperit cu un pled, să bei un ceai şi să priveşti la televizor. Sau să faci dragoste, gândi, strângând  mai tare cordonul pelerinei.

Prefera să parcurgă pe jos, de fiecare dată, distanţa de la colţul străzii şi până la poartă, chiar şi în zilele în care vremea o lua razna şi îşi făcea de cap. Înregistră cu coada ochiului şuvoiul de apă care se scurgea pe lângă bordură, îndreptându-se către gurile hulpave ale canalizării. Îşi spuse că nu va mai dura mult  până când toate canalele vor fi înfundate, iar apa va intra în curţi pentru a da bătăi de cap tuturor proprietarilor.

Ajunse în dreptul porţii fără să realizeze că exact acolo, peste drum de casa lor, un stâlp de telegraf căzuse şi terciuise un Land Rover în care se aflaseră două personaje ale unui roman care se scria singur.

Descuie, deschise poarta şi atunci îl văzu… Avu o tresărire. Stătea întins pe burtă, cu faţa în apă, ca şi cum ar fi vrut să o înghită pe toată în urma unui acces teribil de sete. Era desculţ, iar pantalonii fuseseră suflecaţi într-o încercare ciudată de a proteja doar manşetele. Lăsă geanta să cadă pe alee şi alergă către el. Îl auzi râzând şi pricepu uşurată că nu era vorba despre ceva grav, ci – mai mult ca sigur, aceasta este singura explicaţie! – de o altă beţie straşnică. Abia acum îşi dădu seama cât de tare îi bătea inima şi duse mâna dreaptă la pieptul care zvâcnea.

– Ce dracu` faci aici, ai înnebunit? Nu găseai o altă metodă, mai uscată, dacă tot doreai să te omori cu zile?

Scriitorul întoarse faţa către ea. Era murdar de noroi pe obraz, pe buze şi pe dinţi, însă asta nu părea să îl deranjeze absolut deloc. Îi făcu un semn cu mâna. Un semn din care ea trase concluzia că trebuie să-l lase în pace şi să-şi vadă de ale ei.

Puse un genunchi în pământ şi îl mângâie pe păr. În pofida faptului că relaţia lor scârţâia din toate încheieturile şi funcţiona mai mult datorită inerţiei, Lucia se simţea în continuare atrasă de el. Şi îi acorda de fiecare dată circumstanţe atenuante, chiar şi atunci când el făcea tot posibilul să nu le merite.

– Hai în casă, ciudatule, nu vreau să răceşti, chiar nu am nevoie de văicărelile tale prelungite şi de refuzul obsedant de a lua vreun medicament. Hopa sus, nu face figuri cu mine, te altoiesc aici, în curte, ca să vadă vecinii cum te ţin sub papuc!

Scriitorul pufni în râs şi o fixă cu ochi tulburi.

– Ma… Ma… gicianul zice că nu exişti. Spune tu, Lucia, nu e un tâmpit i… irecuperabil? Exişti sau nu exişti? Mi-e dor de tine, toată ziua mi-a fost. Nu te găsesc atunci când îmi este dor de tine, de ce?

Femeia roti ochii prin curtea plină de apă. De data asta a exagerat, chiar a băut prea multDin ce în ce mai mult, ca şi cum nu ar dori decât să îşi facă rău.

Îl ajută să se ridice şi îl sprijini în timp ce mergeau către verandă. Ploaia îi lovea pe amândoi cu furie, iar greutatea bărbatului o făcu să icnească. După ce îl depuse în balansoar, alergă pe alee şi îşi recuperă geanta. În spatele ei, legănându-se, Scriitorul împunse aerul cu degetul arătător:

– Te-ai ascuns, Magicianule? Fricosule! Află de la mine că nu eşti decât un sal… timbanc. Şi mai află, nebunule, că sunt un iepure curajos începând din acest moment, n-am să-ţi mai permit să mă tragi de urechi atunci când ţi se… scoală ţie. Nuuuuu, nu mai permit asta… Gata!

Lucia se opri pentru câteva secunde în ploaie, iar şuviţele de păr negru îi brăzdară faţa. Îl văzu pe Scriitor cum vorbeşte de unul singur şi cum gesticulează, ca şi cum ar fi avut în faţă un interlocutor pe care numai el îl putea vedea.

Clătină din cap şi se îndreptă către verandă, urcă treptele şi intră în casă. Sticla goală de J&B îi confirmă ipoteza referitoare la o beţie crâncenă, iar dozele de bere din coşul de gunoi o făcură să strângă din dinţi. Văzu laptopul, întinse mâna către mouse şi făcu click  pe icon-ul shut down, fără să citească ultimele rânduri din pagină. Agăţă pelerina de ploaie în cuierul de lângă uşă, apoi reveni pe verandă. Se rezemă de perete şi aprinse o ţigară. Scriitorul dormea cu capul lăsat într-o parte, iar din când în când bolborosea câte ceva din care reieşea că până şi un iepure se satură să fie luat de fraier.

Mai trase câteva fumuri din ţigară, apoi o aruncă în ploaie şi merse către balansoar. Reuşi să-l ridice pe bărbatul (semi)adormit şi, după câteva minute care i se părură îngrozitor de lungi, îl trânti în pat şi începu să îl dezbrace de hainele ude…

Îl privea din când în când cum dormea şi mormăia înciudat – he, he, magician pervers, îţi voi înfige bagheta magică în fund, aşa să ştii! , iar la un moment dat se opri şi oftă. Îi aranjă părul zburlit şi fu cuprinsă instantaneu de un puternic sentiment de milă pe care nu îl mai resimţise. Scutură capul şi trase de un crac al pantalonilor uzi şi murdari de noroi…

Bărbatul încercă în zadar să protesteze.

Cădea.

Era o cădere atât de lungă   ireal de lungă, ar fi putut spune încât avea senzaţia că şi-ar putea scrie testamentul până în momentul impactului cu solul.

Nu îi era frică.

Poate că se simţea prins într-un vis ciudat, iar visele (indiferent dacă sunt sau nu ciudate) au ca rezultat inevitabila trezire la realitate. Aşa că de ce ne-ar fi frică de vise, nu?

Cădea.

În acelaşi timp, se gândea că au şi prăbuşirile acestea un rol formidabil, orice s-ar spune, te ajută să pui ordine în gânduri, de aceea sunt atât de lungi.  De pildă, ele îţi oferă minunatul prilej de a spune unui nenorocit de Magician: he, he, magician pervers, îţi voi înfige bagheta magică în fund, aşa să ştii!

Râse, dar râsul semănă mai mult cu un sughiţ. Aproape că se înecă.  Deschise ochii – abia acum realiză că îi ţinuse închişi de când cădea – şi văzu un cerc luminos care se apropia de el cu repeziciune.

Acum voi fi făcut pilaf – apucă să murmure.

Simţi cum căderea este oprită încetul cu încetul, atenuată aproape delicat, până avu senzaţia ciudată că pluteşte.

O plasă de protecţie – aşa cum, obligatoriu, ar trebui să existe în oricare circ – îl feri de impactul fatal, apoi îl trimise din nou în aer. Se dădu peste cap de vreo trei ori, apoi se prăbuşi încă o dată şi fu din nou trimis către cupolă. Iar se dădu peste cap şi crezu că va vomita. Mişcarea se repetă obsedant până în clipa în care auzi vocea inconfundabilă a Magicianului, venind de undeva, de departe:

– Priviţi, doamnelor şi domnilor, priviţi şi admiraţi un iepure care ştie să facă tumbe. Aplaudaţi-l, este momentul său de glorie! Hoooopa, sus! Hooopa, sus! Hooopa sus!

După acest du-te-vino aproape nesfârşit care îl ameţi definitiv rămase prins în  plasă, cu urechile pleoştite. Tremura din toate încheieturile, ca şi cum ar fi fost scufundat într-o apă plină cu cuburi de gheaţă…

Mâna Magicianului îl apucă de urechi, îl ridică în aer, apoi îl introduse în joben, în vreme ce spectatorii tropăiau, fluierau şi băteau din palme.

Se auzi şi trompeta unui clovn, iar de undeva (de peste tot) veni miros de porumb fiert… Se chirci pe fundul pălăriei şi începu să plângă.

Cristian Lisandru

Contena Community