Bărbatul se zbătu în somn, iar pieptul i se umplu de sudoare…
În camera alăturată, laptopul avu o scurtă tresărire, iar pe ecranul negru apăru sigla windows. După câteva secunde, desktopul oferi imaginea unui lac de munte în care se reflectau nori albi şi pufoşi, o fotografie pe care o făcuse chiar Scriitorul cu mai mulţi ani în urmă, într-o perioadă fericită în care închiriase o cabană şi scrisese câteva nuvele bine primite de critică.
Pointer-ul se fixă deasupra fişierului word care conţinea romanul vieţii, iar programul se deschise aproape instantaneu, permiţând cuvintelor să se prindă într-un dans nebun.
♣
Alerga, aproape sufocat, pe o potecă de munte nesfârşită. La un moment dat, muşchii refuzară să mai lucreze, iar el căzu, se rostogoli şi se prăbuşi în hău.
După o lungă cădere – încă una, numai că nu-şi dădu seama de asta –, desfăşurată într-o tăcere deplină, se trezi pe pământ şi constată surprins că trăia, ce chestie, nu m-am dezintegrat, numai că se schimbase decorul, muntele devenise… o mare zbuciumată, vălurind în nuanţe verzi-albastre, iar poteca aceea se preschimbase într-o plajă lungă, străpunsă de cactuşi.
Cactuşi pe malul mării, ce dracu’, domnule, este posibil aşa ceva? Vreau un atlas geografic, dar de unde îl iau?
Încercă să se ridice de la pământ, dar un cactus vru să îl ia în braţe, strigându-i că îl iubeşte la nebunie şi că nu poate trăi fără el. Urlă sau încercă să urle, dar din gâtlej nu ieşi nici un sunet.
Poate că urlu tăcut, îşi spuse nedumerit. O luă din nou la goană, de data aceasta către mare, observând peste umăr cum cactuşii se extrag din nisip şi încearcă să îl ajungă din urmă, agitând braţe pline cu ace de seringă.
Ca într-un Dunquerke al coşmarurilor, sări în apă şi începu să înoate cu disperarea celui care se agaţă de speranţă ca de ultimul pai. Lovea apa sărată cu putere, dar avea senzaţia că nu înaintează nici măcar un milimetru. Simţi cum mişcările braţelor devin din ce în ce mai lente, iar marea se făcu lăptoasă, căpătă consistenţă şi gust de smântână.
Reveni la realitate, aproape înecat, mototolind cearceaful între degetele crispate.
Se uită la ceas. Patru fără un sfert. Beznă. Pipăí cu mâna după veioză, găsi într-un sfârşit butonul şi îl apăsă decis, propunându-şi să se ridice din cearceafurile jilave şi să ajungă cât mai repede în bucătărie. O cafea e tot ce îmi doresc. Sau o votcă, apucă să gândească înainte ca ochii să-i fie străpuşi de lumină cu ace ascuţite.
Mai întâi îi strânse, apoi îi deschise încetul cu încetul. Scoase un urlet. Auzit, de data aceasta. Se afla în pat, cu cearceaful strâns sub el, gol puşcă. Noptiera susţinea veioza abia aprinsă, numai că lumina ei putea fi caracterizată prin celebra expresie frecţie la picior de lemn. Ziuă. Soare dogoritor deasupra capului. Briza mării îi răvăşeşte firele de păr, iar zgomotul valurilor îi gâdilă suprinzător de neplăcut auzul.
Foşnete în spate.
Ştii cât de mult te iubesc?
Când reuşi să se întoarcă, văzu cu ochii holbaţi un cactus uriaş care întinsese braţele pentru a-l cuprinde… Avu timp să îşi spună consternat cred că voi înţelege ce simte o pernuţă de ace şi apăsă butonul veiozei.
Nu se făcu întuneric.
♣
Se trezi brusc, scuturat de un frison. Aceleaşi cearşafuri jilave, o (altă) durere de cap îngrozitoare – Orchestra Filarmonică din Creier îşi acordează instrumentele, sunt lovite alămuri, tobele duduie fericite –, camera cufundată în penumbră, geamuri mari pe care se prelingeau, neobosite, picăturile unei ploi interminabile.
Lacrimi pe obraji de sticlă, îşi spuse, începând să se dezmeticească, partea cea mai bună dintre toate este că astfel de obraji nu vor face niciodată riduri, în ciuda timpului scurs într-o clepsidă nevăzută.
Încercă să se ridice din pat şi observă surprins noroiul uscat care aşternuse flori de pământ pe lenjerie. Lucia… strălucea prin absenţă. Ar fi putut să schimbe cearceafurile astea, totuşi, mormăi. Dar, cu siguranţă,nu a vrut să mă trezească, hai să apreciem această grijă aproape maternă de care dă dovadă în multe cazuri…
Brusc, îşi aduse aminte de coşmarurile nopţii. Biciclete zburătoare, vulturi care fumează trabucuri cubaneze, miri întinşi în sicriu, cactuşi îndrăgostiţi care îţi spun că te iubesc. Ce nebunie onirică…
♣ Cristian Lisandru
Cristian Lisandru 